SI RESTUL E TACERE

Aldous Huxley

TOT CEEA CE ESTE FUNDAMENTAL, TOT CEEA ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate.
Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere. După tăcere, singura artă care se poate apropia de exprimarea inexprimabilului este muzica. (Şi nu-i întîmplător că tăcerea face parte integrantă din orice muzică bună. Comparat cu Beethoven şi cu Mozart, necontenitul torent al muzicii lui Wagner e foarte sărac în tăceri. Şi poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care muzica lui e mai puţin semnificativă decît a celorlalţi doi. „Spune” mai puţin, pentru că vorbeşte prea mult).

Intr-o altă modalitate, pe un alt plan de existenţă, muzica este echivalentul unora dintre cele mai importante şi mai inexprimabile experienţe umane. Printr-o misterioasă analogie, muzica evocă în mintea ascultătorului uneori fantoma acestor experienţe, alteori chiar experienţele înseşi, în deplina lor forţă vitală — e o chestiune de intensitate; fantoma e difuză, realitatea, apropiată şi arzătoare. Muzica poate evoca pe oricare dintre ele ; întîmplarea sau providenţa este cea care decide. Intermitenţele inimii nu sînt supuse nici unei legi cunoscute.