Arsenie Boca ne-a pictat pe toti la Draganescu

Am fost la Draganescu, in bisericuta Sfantul Ierarh Nicolae ai carei pereti poarta, cu simplitate si modestie, cutremuratoartea marturie de credinta, profetiile si indemnurile fierbinti ale lui Arsenie Boca, considerat de multi cel mai mare duhovnic ortodox al secolului trecut. Insa dincolo de ceea ce ar putea sa fie mesaje profetice (un telefon mobil, zgarie nori in flacari, sateliti si navete spatiale), subtil strecurate in pictura care te nauceste, te copleseste si iti ramane agatata de ganduri, Arsenie Boca ne-a vazut, cu mai bine de trei decenii in urma, pe toti, ne-a identificat cu acuratete infricosatoare preocuparile marunte, imortalizandu-le in tempera lui calauzita de vise si viziuni. Ne-a vazut limpede departarea de Dumnezeu, suficienta, indiferenta, potentialul distructiv, orgoliile agresive, patimile inutile.

 Precizare: Textul de mai jos reflecta impresii personale. L-am inceput in urma cu cinci luni si mi-a fost imposibil sa-l finalizez pana nu am cercetat cu sufletul si mintea urmele trecerii marelui duhovnic pe acest pamant, pana nu am inteles ca parintele Arsenie Boca le ghideaza pasii catre el doar celor care il cauta cu adevarat. M-am cutremurat de nenumarate ori pe parcursul acestor cautari cand am realizat cat de superficiala fusese abordarea mea initiala si nici acum nu sunt foarte convinsa ca am depasit acea etapa.

 Un soare astenic, vlaguit de forta dupa o iarna indecent de lunga, amagea strada Abatorului din Draganescu. Singurele fiinte vii care se miscau in peisajul amortit al celei de-a doua dimineti de Pasti erau o batranica incovoiata al carei mers greoi se poticnea in fustele negre suprapuse si un pui de mata ce salta jucaus prin iarba abia nascuta de pe marginea drumului.

Curtea spatioasa a bisericii, jumatate verde, aglomerata de copaci si cruci, jumatate cu aspect de teren viran, nu era strabatuta de niciun fior de miscare. Farama de caldura ii anesteziase profund pe cei cinci-sase caini, pazitori ai bisericii. Doar vocea clara a preotului purtata de doua difuzoare mititele pe deasupra mormintelor din cimitir scutura din cand in cand toropeala matinala de pe malul imensului lac de acumulare al Argesului. Din strada, biserica, partial mascata de brazi inalti aliniati de-a lungul aleii principale, nu se distinge prea clar. Pare o bisericuta de tara. Are schele de jur imprejur si nimic nu dezvaluie ca acesta ar fi locul despre care vorbeste o lume intreaga, locul care ascunde profetiile pe care mii si mii de oameni vin, an dupa an, sa le cerceteze, sa le patrunda sensurile zugravite din gandurile, viziunile si visele celui mai mare duhovnic al Ardealului.

 

Intrarea e ingusta, zidita parca intentionat asa ca sa nu lase sa alunece afara aerul usor caldut, in care se amesteca intr-o armonie stranie, imemoriala, miasme bisericesti dulcege si mirosuri aspre emanate de hainele enoriasilor, spalate cu sapunuri de casa si pastrate in dulapuri captusite cu naftalina.

Vegheata de frescele a caror densitate imagistica ametitoare “te loveste” de indata ce ai pasit in pronaos se roaga in a doua zi de Pasti comunitatea locala. Sunt femei trecute de prima tinerete si o mana de barbati care se straduiesc cumva sa acopere cu vocile lor puternice, bubuitoare, corul de glasuri subtirele ale enoriaselor dominante din punct de vedere numeric.

Parintele paroh e intors cu spatele si citeste usor aplecat. Statura sa olimpiana umple altarul care mi se pare astfel destul de ingust. Cand iese in fata credinciosilor pare ca sprijina pe umerii sai catapeteasma fragila, delicata, frumos zugravita. Invaluie comunitatea cu priviri usor obosite, dar blande, pline de bunavointa. Iscodeste pesemne ravna enoriasilor sai, dar si strainii intarziati care sosesc unul cate unul si se asaza stingheri mai intr-o parte. E din ce in ce mai multa lume in biserica, dar pe pereti e si mai multa. Pare cumva mai vie, mai dinamica decat ceata ce ingana “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, milueste-ne pre noi”.

 ***

Istoria crestinatatii aluneca incet pe langa mine, aud pruncul Iisus cum creste, pe Maica Sfanta cum ii murmura duioase cantece de leagan (sau poate Pruncul ii canta Maicii Sale), vorbele soptite de ucenici la Cina cea de Taina, pe Sfantul Petru care le cere calailor sai sa fie rastignit cu capul in jos, disting farame din Imparatia lui Dumnezeu, vad Sfantul Duh cum se pogoara asupra ucenicilor, cete de sfinti, de ingeri luminandu-ne drumul prin bezna milenara si, brusc, un strigat imi bubuie in urechi: “Sa nu credeti ca veti intra dupa moarte in imparatia in care n-ati trait de pe pamant!”. E o antiteza izbitoare intre natura umana, instabila, nesigura, mereu pe marginea prapastiei, si chemarea divina “Veniti la Mine”, ca o ruga fierbinte, cutremuratoare zugravire de chipuri ceresti imaculate si fete schimonosite de preocupari efemere, imponderabilitate divina si rigiditate umana.

Undeva in dreapta, cam cu un metru- un metru jumatate inainte de strana, pe o bucata de zid cat o oglinda de perete e zugravit omul contemporan la apogeul arogantei sale. Alaturi ii sta femeia care-i desavarseste statutul de fiinta patrunsa de superioritatea sa. Vorbeste la telefon, are fruntea strabatuta de ganduri esentiale, iar dupa ce a “dobandit lumea toata”, este in cautarea unei locuinte pe alte planete, avertizand sec ca nu-l mai preocupa dobandirea vesniciei.

 ***

E un freamat tulburator pe zidurile acelea, pe care timpul alearga neobosit inainte si inapoi, se contracta si se dilata. E cald, e frig, bate un vant inghetat si arde un soare fierbinte, e noapte si zi in acelasi timp, dimineata si seara, miez de zi si de noapte, viitorul a devenit trecut iar prezentul o mlastina puturoasa care miroase a moarte. Si totusi e atata adiere de viata, atata lumina, o certitudine de o varsta cu Universul, o vesnicie din care suntem chemati toti sa gustam.

Din partea stanga a pronaosului se inalta Hristosul cel ridicat din mormant, translucid, diafan, intr-o sublima atitudine de biruinta, degajand lumina si eliberand, din ghearele mortii, eternitatea. Din bolta altarului vegheaza Puritatea insasi: Maica Domnului cu Pruncul, cu priviri de o limpezime dezarmanta, care magnetizeaza, infioara si topeste ghetarele din inimi.

Peretii aceia de la Draganescu, strabatuti de crapaturi fine prin care se evapora, discret, tristetea duhovnicului caruia i se rapise dreptul de a mai imbraca haina preoteasca, sunt file desprinse din Cartea Vietii pe care Arsenie Boca a buchisit-o atent, cu rabdare, smerenie si intelegere profunda, intreaga sa viata. “Predicile fierbinti” (Nichifor Crainic), pictate in culorile biruintei vietii asupra mortii, a binelui asupra raului, releva o viziune profetica, misiunea apostolica, dar si venirea deloc intamplatoare a lui Arsenie Boca in mijlocul cetei care si-a pierdut busola, decenta, adevarurile. A venit sa ne mustre si sa ne dea o strop de speranta: “Bucurati-va caci numele voastre sunt scrise in ceruri”.

 “Parintele Arsenie a spus ca putea sa fie oriunde in lumea asta, dar l-a randuit Dumnezeu la noi, la romani, pentru rugaciunile martirilor Brancoveni. Mantuitorul i-a spus sa fie pictor de suflete, sa picteze in inimile oamenilor credinta, sa faca din oameni icoane vii”. (Marturii din tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca)

Citeste si O suta de ani de la nasterea lui Arsenie Boca

 Multumesc generosului meu prieten Victor Roncea care mi-a pus la dispozitie, din arhiva personala, fotografiile de interior. Sa ne bucuram cu totii de ele!

 

Scrisoarea de mai jos a fost expediata de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele a pictat-o vreme de 15 ani, incepand cu 1968.

Nichifor Crainic:

Iubite părinte Arsenie,

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.

Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.

Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe şi numai din nuanţe încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.