SI RESTUL E TACERE

Aldous Huxley

TOT CEEA CE ESTE FUNDAMENTAL, TOT CEEA ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate.
Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere. După tăcere, singura artă care se poate apropia de exprimarea inexprimabilului este muzica. (Şi nu-i întîmplător că tăcerea face parte integrantă din orice muzică bună. Comparat cu Beethoven şi cu Mozart, necontenitul torent al muzicii lui Wagner e foarte sărac în tăceri. Şi poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care muzica lui e mai puţin semnificativă decît a celorlalţi doi. „Spune” mai puţin, pentru că vorbeşte prea mult).

Intr-o altă modalitate, pe un alt plan de existenţă, muzica este echivalentul unora dintre cele mai importante şi mai inexprimabile experienţe umane. Printr-o misterioasă analogie, muzica evocă în mintea ascultătorului uneori fantoma acestor experienţe, alteori chiar experienţele înseşi, în deplina lor forţă vitală — e o chestiune de intensitate; fantoma e difuză, realitatea, apropiată şi arzătoare. Muzica poate evoca pe oricare dintre ele ; întîmplarea sau providenţa este cea care decide. Intermitenţele inimii nu sînt supuse nici unei legi cunoscute.

Altă particularitate a muzicii este capacitatea ei (pe care o împarte, în oarecare măsură, şi cu alte arte) de a evoca experienţele ca pe un tot desăvîrşit (totale şi perfecte, desigur în raport cu capacitatea fiecărui ascultător de a încerca trăirile date), indiferent cît de parţial, cît de obscur şi confuz ar fi fost originalul experienţei evocate. Sîntem recunoscători artistului, mai cu seamă muzicianului, pentru că „spune atît de limpede ceea ce am simţit noi întotdeauna, dar n-am fost în stare să exprimăm”.

Atunci cînd ascultăm o muzică expresivă, luăm contact, desigur, nu cu experienţa originară a artistului (care ne depăşeşte pentru că strugurii nu cresc pe mărăcini), ci cu cea mai completă experienţă anume pe care-i capabilă natura noastră să o perceapă — mai bună şi mai completă decît toate experienţele trăite de noi înainte de a fi ascultat acea muzică. Capacitatea muzicii de’ a exprima inexprimabilul a fost recunoscută de cei mai mari artişti ai verbului. Omul care a scris Othello şi Poveste de iarnă a fost capabil să rostească prin cuvinte tot ceea ce pot fi făcute cuvintele să spună. Şi totuşi (aci sînt îndatorat unui foarte interesant
eseu semnat de domnul Wilson Knight) şi totuşi, ori de cîte ori avea de comunicat ceva de natura unei emoţii mistice sau a intuiţiei, Shakespeare făcea regulat apel la muzică pentru a-l ajuta să „transpună” ideea.
Propria mea experienţă infinitezimală în producţia teatrală mă convinge că, dacă-şi alegea bine muzica, apelul său nu rămînea fără rezultat. In ultimul act al piesei de teatru extrase din romanul meu Contrapunct, o parte integrantă din dramă e constituită din selecţiuni din mişcarea lentă a Quartetu-lui în la minor de Beethoven. Nici piesa nici muzica nu-mi aparţin ; aşa că-mi pot îngădui să spun că efectul acestui Heilige Dankgesang1, executat pe parcursul spectacolului, mie, cel puţin, mi se pare prodigios. „De-am avea doar destul spaţiu şi timp…”
Dar aceasta este exact ceea ce teatrul nu ne poate oferi. în versiunea teatrală abreviată, a fost necesar să se elimine aproape tot ceea ce în roman se referea, implicit sau explicit, la „contra”, temperînd, sau încercînd să tempereze duritatea „punctului”.  Piesa, în ansamblu, era curios de brutală şi dură. Izbucnind neaşteptat în această lume de implacabilă asprime, acel Heilige Dankgesang apare ca o manifestare a unui element supranatural. De parcă, ae-vea şi vizibil, pogoară pe scenă un zeu, înfricoşător şi totuşi
liniştitor, învăluit în chip misterios în acea pace de o divină frumuseţe care transcende înţelegerea. Cartea mea putea fi Cartea lui Iov, iar autorul adaptării scenice, domnul Campbell Dixon, putea fi autorul lui Macbeth ; dar oricît de mari ar fi fost resursele noastre, şi oricîtă osteneală ne-am fi dat, am fi descoperit că e absolut cu neputinţă să exprimăm prin mijlocirea cuvintelor sau a acţiunii dramatice ceea ce exprimă cele trei sau patru minute de cîntec al viorii, făcînd ca totul să apară atît de manifest limpede pentru orice ascultător sensibil. Cînd inexprimabilul se cerea exprimat, Shakespeare punea deoparte condeiul şi chema în ajutor muzica. Dar dacă şi muzica dă greş ? Mă rog, atunci te poţi oricînd bizui pe tăcere. Căci
oricînd, oricînd şi pretutindeni, tot restul e tăcere.

, , , , ,

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: