Arhivă pentru 20 octombrie 2010

Un interviu trecut aproape neobservat revine in atentie. Parintele Rafail despre tatal sau Constantin Noica: „inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia”

Prietenul Victor Roncea readuce in atentie un minunat interviu cu Parintele Rafail, publicat pe crestinortodox.ro in ianuarie anul trecut. Parintele Rafail este fiul lui Constantin Noica si al primei sotii a marelui filozof, englezoaica Wendy.  Sora sa mai mica, Alexandra Noica-Wilson, a publicat la Humanitas, in urma cu cativa ani,  un emotionant volum despre dureroasa ruperea a familiei si despre plecarea din Romania, in 1955, aflata inca sub teroarea sovietica – Treziti-va, suntem liberi! (l-am citit si vi-l recomand). Trei ani mai tarziu, in 1958, reputatul filozof, ramas fara sotie si cei doi copii, avea sa fie desemnat cap de lot in procesul intentat elitei romanesti si condamnat la 25 de ani de munca silnica.

Din putinele informatii care circula pe net rezulta ca revenirea la ortodoxie a Parintelui Rafail (Razvan pe numele sau de botez, nascut in 1942) s-a produs in 1961 iar tunderea in monahism in 1965, la manastirea Essex din Anglia. „Şi la puţină vreme după întoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit şi chemarea călugăriei, pe care am simţit-o ca fiind răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie şi, cu timpul, am înţeles că moartea deţine sensul vieţii şi văd acum că existenţa noastră aici, pe pămînt, nu este decît un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinţă întru ceea ce ne cheamă Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, adică veşnicia„, preciza parintele in urma cu aproape doua decenii. Se intoarce in Romania dupa 38 de ani, in 1993, pentru o scurta vizita, dar hotaraste sa ramana. Iata ce spune Alexandra Noica despre parintele Rafail, care traieste intr-o sihastrie in Muntii Apuseni: „Este o binecuvântare pentru noi, îi simţim rugăciunile” (Jurnalul National). Parintele Rafail coboara rar din munti (o data sau de doua ori pe an, mai ales in zona Alba Iulia), cand este invitat la vreo conferinta pe teme religioase. Salile in care conferentiaza devin neincapatoare pentru multimea venita sa-i soarba vorbele. Potrivit crestinortodox.ro, Patriarhia Romana l-ar fi vrut episcop, dar parintele Rafail a respins oferta, cu eleganta si  fermitate. Acest lucru arata nu o fuga de responsabilitate, cat o simplitate si o autentica smerenie, asemeni sfintilor de odinioara, care fugeau din cetate atunci cand li se propuneau functii sau onoruri.

Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

 – Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avand origine „nesanatoasa”, fiind engle­zoaica, s-au gandit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gandea sa-si recastige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in li­bertate, sa ne dea o educatie.

 La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Campulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decat ce credeam eu. Ma gandeam, de exemplu – o sa va marturisesc si asta – ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu ? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

 De cand a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pana cand, in ’85 sau ’86 cred, cand a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adanca, intr-o armonie adanca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosopfie, la alta cultura.

Citește restul acestei intrări »

Reclame

, , ,

Lasă un comentariu

Filozofie de Carrefour: sunteti cosuri, nu oameni

In timp ce prieteni de-ai mei se bucura de (re)descoperirea rudelor milionare prin topurile Forbes, eu ma straduiesc din rasputeri sa supravietuiesc acestor vremuri crancene in care nimic nu se leaga. Ba mai mult, ma gasesc in situatia penibila de a nu reusi sa captez nici macar atentia unei vanzatoare plictisite de la Carrefour, al carei concept filozofic – ce este omul? omul este un cos! – ma trimite inapoi acasa, la raceala mea veche de o saptamana, usor debusolata. Redau mai jos dialogul cu distinsa, dialog care, ar starni, cu siguranta, pana si invidia lui Platon.

Imi zice: “Mergeti la alta casa”

Zic: “De ce?”

Imi zice: “Aici este o doamna”

Ma uit, ma uit inca o data, dar nu vad decat un cos plin cu ciocolate.

Zic: “Ma scuzati, dar nu vad nicio doamna. Vad doar un cos”

Imi zice: “Da, este un cos! Este un cos, este o doamna. Conteaza cum m-am exprimat?”

Zic: “Nu, nu conteaza exprimarea. Conteaza faptul ca dvs stati degeaba iar eu ma plimb cu cosul de la o casa la alta, ma asez la o alta coada si nu e tocmai normal”

Imi zice: Eeeeeeee, vi se pare…

Zic: Eeeeee, nu mi se pare….Si ca sa vedeti ca totul e real va rog sa-mi spuneti cum va cheama.

Imi zice: Da’ de ce vreti sa stiti cum ma cheama?

Zic: Ca sa trimit o scrisoare de felicitare Carrefourului…

Imi zice: Si ce sa scrieti in ea?

Zic: Nu m-am gandit inca exact…Deci cum va cheama?

Imi zice (rosind): Mirela Petrache…

Colegele Mirelei, de la casele apropiate, se blocheaza si simt in jur un freamat de mirare si nemultumire. Privirile dezaprobatoare le tradeaza unitatea in aceasta atitudine de lehamite fata de clienti, de cosuri sau ce-om fi. Imi place rumoarea starnita de impertinenta mea si apas pedala: “Iar pe seful/sefa de unitate?” Casierita la care ma pasase Mirela si care nu scapase nicio virgula a interesantului dilog, ma iscodeste candid, mieros: “Dar de ce vreti sa stiti? Ce s-a intamplat?”  Deja imi place foarte tare :). Le simt usor descumpanite, au dezorientarea cardului de gaste surprins de o masina pe sosea. “Ca sa depun o plangere”. Raspunde: “Alina Petrache”. Ma pufneste rasul: “Aaaaa, sunt rude…Ce emotionant!”. Aaaa….nuuuuuu”, ma asigura mieroasa.

Ies afara direct in bataia vantului care suiera si ma zgaltie turbat (asta ce-o mai vrea, frate, de e asa nabadaios?). Simt o nevoie acuta sa fiu din nou cu colegele de la fosta ZIUA, sa ma plang, sa ne consolam, sa vorbim de umilintele de fiecare zi, sa ne miram necontenit de lumea asta rea, sa glumim pe seama proastelor de tot felul si sa amanam intoarcerea la treaba agatandu-ne mereu de o noua tigara. Si sa uitam apoi tot necazul din cauza crizei de timp in care ne aruncau acele discutii prelungite…. Dar ZIUA nu mai e, colegii s-au risipit care incotro…si stiu ca n-o sa aflu niciodata daca Mirela si Alina sunt rude. De fapt, ma doar-n cot pentru ca mogulul Dinu Patriciu, cu al lui micpunctro, a promis ca le vine de hac super, mega, hipermarketurilor…Sunt linistita.

In drum spre casa recapitulez: deci ce este omul? Omul este ceea ce cara: adica un cos.

Marti, 19 octombrie, la Carrefourul care-si zice Market-Razoare, desi el e fix pe Soseaua Panduri. Francezi tampiti, n-au invatat Bucurestiul nici dupa atatia ani! Si habar n-au ca la noi micul mic.ro rastoarna Carrefourul mare!

Sursa foto: http://www.romania-insider.com/

, , , , ,

3 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: