Despre curatenia de sarbatori din decembrie 89. Niciodata terminata…

Ce harmalaie era-n cartier! Rasuna toata valea*…Lumea snopea praful din covoare, semn ca sarbatorile erau aproape. Clasa muncitoare nu avea nevoie de aprobare de la partid ca sa se impartaseasca, sa taie porcul, sa imbodobeasca bradul sau sa cante colinde. Asa a fost de cand ma stiu…Poate doar Mosul era un pic diferit de cel de acum. I se zicea Mos Gerila si ne purta pe la niste cozi imense pentru cateva banane verzi (pe care le gustam abia prin ianuarie) si o cutie de cicolata chinezeasca in staniol auriu.

Ne dadeam intalnire la “bara”. Faceam exercitii fizice si sporovaiam. Uneori incingeam cate un volei peste persanul batut pe jumatate. Trageam de timp ca sa evitam implicarea in alte activitati gospodaresti suparatoare: spalatul geamurilor cu spirit si hartie de ziar, mutatul mobilei prin casa, sortarea si aruncarea boarfelor nefolositoare, caratul sticlelor si borcanelor, maculaturii si, in general, enervatul mamelor vesnic nemultumite de abilitatile noastre casnice.

Nivelul de curatenie al unei familii putea fi lesne evaluat dupa norisorii de praf emanati de covoare, mochete sau presuri. Cele ale fumatorilor prezentau mici arsuri la suprafata tesaturii; ale ingalatilor pete diverse; ale varstnicilor, un miros greoi, batranesc.

Aveam batator din sarma trasa in plastic si o experienta vasta in manuirea lui, dar mi-era rusine cu persanul nostru din sufagerie. Rosu ca un sange neinchegat, presarat cu flori uriase, inchise la culoare, arata ca adus din depozit. Nicio pata, nicio scama, nicio arsura. Vesnic protejat cu traverse de mersul nostru nociv, purtator de scame.

Si imi era si frica. Mi-era din de in ce mai frica de examenul de admitere la liceu din vara lui ’90.

In seara lui 21, Nelutu, student la Politehnica, a venit nu ca sa rezolvam probleme de algebra si geometrie in spatiu (mai exact el rezolva iar eu motaiam admirativ, fascinata de usurinta cu care manuia compasul si formulele matematice), ci ca sa-mi spuna ca se duce la Universitate. “Sa nu iesiti din casa”  “De ce?” “E pe cale sa inceapa ceva” (dialog aproximativ).

Dar o raita pe afara tot am dat. Pe la coltul blocului nu se simtea nimic. Pisicile urlau dupa motani, cainii urinau pe gardul care imprejmuia vasta gradina de boscheti a blocului iar de prin crapaturile zidurilor se mai ivea cate un gandac insomniac al carui drum se sfarsea brusc sub talpile noastre. O noapte adanca, dar calda de decembrie, luminata cand si cand de scanteile produse de betele troleibuzelor 84 si 93 ajunse, cu oameni cu tot, la capat de linie. Oamenii treceau tacuti si se ascundeau in cutiile lor de chibrituri, impopotonate astazi cu geamuri termopan, usi metalice, pisici exotice, caini cu pedigree, LCD-uri, combine frigorifice si cu rate enorme la banci.

Revolutia din opjnoua ne-a (sur)prins, asadar, in plina curatenie, cu scaunele cocotate pe masa pe sub care mama aspira un praf inexistent, cu milieurile apretate, apte sa-si reia locul pe servanta pe care salasluia intr-o aglomerare sinistra o fauna impietrita – lei cu guri cascate, armasari cabrati, elefanti cu trompe ridicate, caini zambareti, balerine cu poponete bombate si priviri perverse, etc.

Cand am adus covorul de afara, difuzorul radioului nostru Pacific a prins glas si a anuntat, pe un ton ostil, ca “tradatorul” Vasile Milea s-a sinucis. Un fior rece a intrat atunci prin geamurile larg deschise si a ramas cu noi zile in sir. Nu stiam cine era Vasile Milea, dar am inteles ca e ceva grav daca sinuciderea lui e anuntata la radioul national…. A inceput apoi o vanzoleala. In cele doua camere confort II sporit, dar si la exterior. Trecatorii au schimbat brusc directia de mers si nu s-au mai indreptat spre casele lor cu sacose incarcate cu kilograme de frustrari si cateva legume ofilite. Am inceput sa dam zor sa terminam ceva ce, in realitatea, nu avea sa se termine niciodata pentru ca timpul, graba, viata noastra de pana atunci, totul a incremenit in clipa in care am auzit zbieratul acela  neomenesc “Fratilor, Am invins!”. Covorul a ramas, cred, rulat in mijlocul sufrageriei pana pe 24.

O zi sau doua mai tarziu am hotarat cu cateva prietene din cartier sa dam o raita pana pe la Piata Moghioros (un fel de centru pentru noi), dar  dupa o statie sau doua, am renuntat: erau filtre peste tot – masini puse de-a curmezisul tortuarului – si fiecare trecator era perchezitionat la sange de niste tineri agresivi cu par ravasit si priviri fioroase care iti intorceau buzunarele si stomacul pe dos. Vedeau in oricine – fie batran atins de Parkinson, fie copil cu o minge dezumflata la subrat – un posibil terorist.

Abia pe 27 am reusit sa iesim din vale* si sa ajungem la Orizont. Traseul, mai ales de la Piata Moghioros, purta urmele luptelor aprige duse pentru “apararea Revolutiei”: fatade ciuruite de gloante, geamuri sparte, apartamente incendiate, balti de sange inchegat. In fata Ministerului Apararii Nationale  – vreo doua masini rasturnate si trei sau patru cadavre aproape carbonizate, acoperite de flegme, mucuri de tigara…In jurul lor, cerculete formate din gura-casca. Nu ne era frica sau scarba – doar era Revolutie, nu? ”Vedeti, mai fetelor, ce au patit terorisii care au vrut sa ne fure Revolutia”…si nu ne-am indoit ca asa era, cum nu m-am indoit nici de cele povestite ulterior, la scoala, de profesoara de engleza care vazuse, cu ochii ei teoristii care sareau ca niste feline de pe un bloc pe altul, sprijineau mitraliera pe picior si trageau in tot ce misca. Cine s-ar fi indoit?!

Profesoarei de istorie nu i-am mai spus Ceausescu, ci altfel (nu mai stiu cum), directorul care ne tragea castane cand nu aveam matricole si bentite a fost inlocuit, Nelutu nu mi-a povestit niciodata ce a facut pe 21 decembrie iar examenul de admitere l-am trecut cu o nota acceptabila.

Cea mai frumoasa amintire din anul care a urmat ramane Sandy Bell. Fugeam de la scoala ca sa putem rade, plange si visa visurile frumoasei eroine. Ea si le-a implinit pe ale ei…..ale noastre s-au modificat de sute de ori in ultimii 20 de ani…

De ce au ajuns unii dintre noi sa viseze sa fie din nou ca Inainte?

 *Valea Ialomitei din Drumul Taberei, Bucuresti