Posts Tagged matahala

Un caz de epilepsie

Mi s-a părut că a picat din cer. Mă rog, din cerul metalic al Carrefour Orhideea. În dreptul casei cu numărul trei, unde coada se micșorase brusc după ce o matahală ursuză a lăsat-o pe maică-sa să achite cele 300 de produse din meniul zilnic, grohăind că o așteaptă la taxi.

Îmi savuram extazul de a fi urcat primul produs pe banda plimbăreață, așa că nu m-am dumirit imediat ce e cu insul lungit în poziția înotătorului de craul, cu fața-n jos, ușor întoarsă într-o parte, cu o mână pe lângă corp și cealaltă întinsă în față. Abia când m-a întrebat fetița mea, smucindu-mi mâneca de la geacă – „De ce tremură? De ce tremură? ” – am remarcat că bietul om înota în propriile convulsii. Tremura atât de tare, cu tot cu petiți beurrii și Snickersul început din mână, încât trupul convulsionat părea că înaintează.

N-a apucat rockerița tomnatică de lângă mine să zică a treia oară „e epileptic, e epileptic”, că o armată de specialiști a năvălit asupra nefericitului. Unul i-a strâns degetul mic, altul i-a tras șapca de pe cap și i-a băgat-o în gură ca să prevină pesemne înghițirea limbii, iar un septuagenar cu pălărie și eșarfă a executat o fandare, pentru a-l închina de trei ori. „Zi, domle, și Tatăl Nostru”, l-a impulsionat o doamnă cu batic. Dar exorciștii de hypermarket au personalitatea lor care nu poate fi manipulată după bunul plac al oricărei pupătoare de moaște, așa că implicarea lui s-a isprăvit c-un „Apără Dumnezeule, mântuiește și binecuvântează…” răstit. Pacientul nu dădea însă semne de ameliorare.

Am fi rămas probabil prizonierii acelui patetism candid, dacă n-ar fi fost intervenția a doi domni înalți, dotați cu trenciuri, savoare oarecum mondenă și mai ales cu simț practic. Priveam uluiți grația cu care se sincronizau cei doi (nu cred că mai „lucraseră” vreodată împreună) și aproape că pacientul nu mai pasiona pe nimeni. Unul a apelat serviciul de urgență iar celălalt l-a întrebat pe „epileptic” – cine ar fi crezut că acesta (mai) era conștient???? – de ce suferă. O voce tenebroasă a silabisit: Diiiaaaaabeeeettttt. „Diiiiiaaaabeeeeet…”, am behăit și noi, publicul, loviți de dumerire și ușurare în același timp. Habar n-am de ce ne simțeam așa.

SMURD a ajuns în 6-7 minute, dar am zărit, prin pădurea de picioare de care era înconjurat, că bolnavul își revenise. Ședea în fund și privea buimac în jur.

Un fior de compasiune m-a străbătut și pentru mama matahalei care, din cauza unei agende fără cod de bare, rămăsese să-și ispășească penitența lângă casa de marcat, implorând-o din când în când pe casieriță „domnișoara, vă rog, vă rooooog, haideți mai repede că mă așteaptă copilul la taxi”.

PS Păi, ce voiam, de fapt, să spun e că am fost martor ocular (dar cel mai bine am văzut prin ochii fetiței mele) la un caz de solidaritate, în țara asta pe care nimeni n-o mai vrea de țară.

Anunțuri

, , , , ,

1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: