Ciocoleții de Urziceni

În piața de lângă gara orașului Urziceni devii un pic filozof și îți cam piere cheful să mai iei în deșert considerații precum cele care avertizează că într-o zi țiganii vor fi mai numeroși decât românii. Joia, marțea, sâmbăta sau oricând te nimerești pe acolo, majoritari sunt ei. Nu vin să vândă, să caște gura sau să cerșească. Vin la cumpărături.

Le place mai ales miniMAX-ul, un supermarket al cărui nume a ajuns celebru și în rândul mucoșilor de prin satele din jur. Are parcare, cărucioare în care nu bagi fise, dar mai ales Ciocoleți (pufuleți trași în ciocolată), mici la caserolă și o City Pharma. N-ai zice că sunt diferențe vizibile între aceasta din urmă și alte farmacii unde pescuiești de pe raft un antiperspirant, o alifie sau un calciu efervescent pe care le achiți apoi la casă. Poate doar clientela feminină, înghesuită până la contopire în fața celor două farmaciste de serviciu, să fie ceva mai numeroasă. Fiecare își flutură teancul de rețete compensate sau gratuite cu mâini de culoarea migdalelor, fiecare murmură câte ceva și pufăie câte un „aoileo”. Gândești că în timp ce te zgâiești pe la rafturi, în căutarea unui antiperspirant, unei alifii sau poate a unui calciu efervescent, ele se vor fi împuținat. Dar nu reușești să identifici nimic din toate astea și prima cutie pe care o iei de pe raft, la întâmplare, dar cu atenție să nu atingi, să nu răstorni, să nu spargi, etc, e goală. Și următoarea, la fel. Toate sunt goale. Te amuzi sau te îngrozești, depinde cum ți-e felul, de acest sistem anticiordeală și renunți pentru că nici măcar una din femeile cu fuste până la gleznă nu a reușit să-și ia tratamentul.

Afară, în parcare, le așteaptă bărbații în ținute lejere, de shopping: tricouri supraelastice fără mâneci, ridicate deasupra burților balonate de traiul șucar, bermude din fâș și papuci lipăitori cu ață între degete. Reazemă mașini străine cu puradei întronați pe scaunul șoferului, preocupați să învârtă din volan sau să apese butoane ce aruncă pe geamuri vocile plângăcioase ale unor maneliști întregistrați pe la nunți. Portbagajul rămâne deschis, ca nu cumva baxurile cu bere, hârtia igienică, detergenții, pepenii, bananele, hălcile de carne și, bineînțeles, Ciocoleții să se sufoce până vin femeile cu buline de la farmacie. N-au treabă cu nimeni și sfidează orice privire mai insistentă. Se scarpină pe burtă, se curăță într-o ureche sau eliberează zgomotos o nară obturată. Degetul tămăduitor se mută uneori în gură și poate tot el scoate bermuda care alunecă pe unde nu trebuie.

Mulți dintre ei seamănă izbitor cu mulți dintre noi. Au, probabil, permise auto, cărți de identitate, pașapoarte și spirit civic. Mulți dintre ei au votat măcar o dată-n viață și vor merge disciplinați la vot și-n anii care vin. Probabil la fel de disciplinați vor fi și copilașii din comuna Axintele, care azi renunță la școală, după patru, cinci sau șase clase. Și dacă nu vor ști pe cine să pună ștampila, se va găsi vreun binevoitor care să le arate.

, , ,

1 comentariu

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

, , , , , , , ,

3 comentarii

Brambura sau ce treabă am eu cu un maraton erotic

Am scris un text despre necazul unei prietene. Soțul l-a cerut pentru ziar (Evz), că e poveste, că e exact ce lipsește de acolo, etc. I l-am dat, firește. Acu o săptămână…Și până azi-dimineață nu prea am reușit să pricep de ce nu apare. Uite că acum știu – „Desfrâul” meu trebuia introdus în intestinele chiorăitoare ale unui ”maraton erotic”.

Dar ce tot mă pierd în amănunte?! Concluzia e cât se poate de banală – dacă vrei să faci praf o poveste, dă-o, neică, la zear!  Poftiți la maraton și dacă nu sunteți prea obosiți, aveți un pic mai jos și textul meu (în varianta lui originală):

 Desfrâu la vârful unei companii de telecomunicații

 El, director la o companie de telecomunicații cu sediul în Bulevardul Dimitrie Pompei, la numărul 10A. Ea, o Mihaelă de la juridic, în cadrul aceleiași firme. Căsătoriți amândoi, dar el puțin mai mult. Cu o femeie care îi era iubită din liceu, de la 15 sau poate 14 ani. Cu o femeie căreia, ca și lui, îi este dat de la Dumnezeu să păstreze veșnic pe chip trăsături adolescentine de o frumusețe aparte. Alături de cei doi copii, formau împreună nu o familie, ci un tablou. Un tablou al iubirii care nu numai că nu trece odată cu timpul, ci înflorește și se consolidează și mai mult în ani.

Cu siguranță, tocmai de dragul acestei frumuseți a încercat el de două ori să scape din ițele adulterului care îl reținea multe ore după program. Și tot de atâtea ori s-a încurcat și mai tare. Au făcut terapie de cuplu, și-au reînnoit jurămintele de iubire în Santorini, într-un apus de soare care părea că exorcizase și înecase în apele Mediteranei orice Mihaelă trecută sau viitoare.

Departe de briza mării însă, într-un birou în care predomină mirosul de coli A4 și-n care ventilatorul unui laptop zbârânie când îl apucă, iarna trecută a început să se simtă din nou parfum de femeie. Discret, la început, apoi din ce în ce mai puternic. Puternică a fost însă și soția care nu l-a mai crezut…la psiholog, acolo unde era programat să ajungă într-una din serile trecute, ci l-a căutat exact unde îi spunea intuiția că s-ar afla: la serviciu, muncind, după program, cot la cot cu aceeași Mihaelă. Nădușiți, obosiți, dar nu foarte jenanți de ipostaza neprevăzută de fișa postului în care tocmai fuseseră surprinși.

După ce vreme de aproape doi ani, de dragul copiilor și pentru familia pe care atât de tare și-a dorit-o împreună, a îndurat fără să crâcnească, a tăcut, a iertat, a mai acordat o șansă și apoi încă una, afișând, în ciuda suferinței profunde, mereu același zâmbet cald în fotografiile de cuplu, soția a vorbit…pe Facebook.

Epuizată, răvășită, dar mai ales furioasă, ea și-a povestit drama, și-a mărturisit durerea, furia, sub privirile unor prieteni uluiți (de altfel, cunoștințe vechi și în viața de zi cu zi, colegi de liceu, de facultate, etc), incapabili să proceseze, să asimileze acest anunț uluitor ce se rostogolea spre ei târziu în noapte, prefăcând liniștea de dinaintea somnului într-un vacarm asurzitor.

Cuvintele soției au venit cu intensitatea unei furtuni devastatoare care a spulberat certitudini și a dat încă o dată în vileag urâțenia acestei lumi: „Judecați-ne cât vreți – dar nu uitați să judecați și propriile voastre vieți!!!! Nu sunt naivă, nu mi se întampla „tocmai mie” – NI SE ÎNTÂMPLĂ TUTUROR!!! Și cine tace, RĂU FACE. Asemenea mizerii și iubiri nemuritoare la serviciu sunt PESTE TOT. Închideți ochii la ale altora și alții închid ochii la ale voastre! Și juisați cu toții peste familiile unor copii!!!”; Port încă toate vorbele ei în mine, cuvintele sale s-au amestecat cu gândurile mele și știu câtă dreptate are când spune că „lumea va ajunge exact acolo unde îi permitem noi să ajungă”.

, , , ,

3 comentarii

Oscar cu noaptea în cap

Venerabilul Oscar tocmai a suflat în lumânărelele celei de-a 83-a ediții. Dar n-am simțit nici cel mai vag fior de uzură în grandioasa sală Kodak. Nu tu păr cărunt, nu tu mâini tremurânde sub greutatea zbârciturilor, nu tu voci răgușite, nu tu pensioară micșorată, nu tu dinți lipsa. Dimpotrivă, dacă ar fi să mă raportez la porțelanul (natural sau nu) din gura neatinsei de vreme Halle Berry (45 de ani), la tenul fără cusur al lui Nicole Kidman, Cate Blanchett sau Sandrei Bulock, aș fi tentată chiar să cred am văzut o transmisiune în direct de pe tărâmul din Tinerețe fără bătrânețe (că viața fără moarte e cât se poate de clară în cazul monștrilor sacri ai marelui ecran).

Era în jur de 4 când m-am trezit dintr-un vis urât. Butonam în speranța că voi găsi vreun film, vreo emisiune care să ma ajute să uit ca până și în vis mă cert cu câte cineva și să păcălesc cumva somnul al cărui miros nici măcar nu-l mai simțeam prin preajmă. Habar n-aveam că HBO servea Oscar la micul dejun. Cafeaua mi-am preparat-o singură.

O cafea cam de vreo două ore pentru că, deși în afara excepționalului film de animație ”O poveste încâlcită” (Tangled), habar n-aveam ce e cu filmele nominalizate sau premiate și mă apuca un bâțâit nervos ori de câte ori HBO-ul promova, în pauzele publicitare, într-o insistență sâcâitoare stupizenia numită Bruno, gura și ochii mi s-au căscat de mai multe ori. De altfel, e cam greu să rămâi nesimțitor la acea strălucire intimidantă pe care o degaja fără zgârcenie toată suflarea aia înveșmântată în zeci de mii de dolari, la care atașaseră alte multe milioane ce le clincăneau pe la încheieturi și urechi. Dar să lăsăm glamourul și să ne întoarcem la artă…

Chiar dacă premiul pentru cea mai bună actriță i-a revenit, așa cum aproape că se știa deja, ”lebedei” Natalie Portman, m-a umplut de emoție strălucirea nefirească degajată de privirea lui Michelle Williams (fosta logodnică și mama singurului copil al regretatului Heath Ledger), nominalizată și ea la această categorie. N-am reținut exact pentru ce rol a primit nominalizarea și nici nu intenționez să-mi corectez necunoașterea. Pur și simplu naturelul meu simțitor a remarcat privirea ei, scânteie de căldura și lumină, care tăia, topea, fărâmița ecranul. Și m-am dumirit eu așa în sinea mea că femeile cu asemenea căutătură (annokareniană) au câte un Oscar din oficiu, așa că nici nu au nevoie să fie lebede sau alte păsări…Am tot căutat poze, dar n-am găsit niciuna care să surprindă momentul in care monumentul de talent pe nume Jeff Bridges (laureatul de anul trecut la categoria cel mai bun actor) trece în revistă nominalizările iar privirea electrizantă a lui Michelle reîncălzește până și ultimul trop de cafea rămas pe fundul cănii.

Singurele filme care mă ispitesc ar fi  ”Discursul Regelui” (dincolo de premiile pe care le-a încasat pe banda rulantă – cel mai bun film, regie, cel mai bun actor – Colin Firth, scenariu, etc) și ”127 Hours”, care n-am reținut să fi primit ceva, dar pentru care simt un imbold mai ales datorită prezenței lui James Franco, cel mai Tristan din istorie.

Și tot foarte tare (de fapt, cel mai tare) mi-a plăcut regizorul Tom Hooper (Discursul Regelui), proaspăt posesor de Oscar, care susține ca morala succesului său e ”ascultă-ți mama” (prima care a citit scenariul lui David Seidler si i-a vorbit despre acesta). Păi atunci așa să facem și noi: să ne ascultăm mamele (măcar atunci când prind câte un scenariu bun).

, , ,

2 comentarii

Sapte necunoscute

Leapsa de la Oana cu sapte lucruri care nu se stiu despre mine. Dau drumul la sapte mai usurele, pen’ ca pe alea grele nu sunt deocamdata capabila sa le zvarl in lume:

1. La sase ani am fugit de la gradinita, imediat dupa masa de pranz (nici acum nu-mi place sa pornesc la drum cu stomacul gol. Mai aveam cateva sute de metri de parcurs (distanta era cam de 3 kilometri), cand m-a reperat una din ingrijitoare. Oricum, acasa nu era nimeni…Am fost adusa inapoi la gradi si tratata ca un evadat periculos pana la venirea maica-mii.

2. O iarna intreaga am umblat in ciubote masura 42. Era pe la inceputul anilor ’90 si visam cizme de cauciuc cu ciorap. Cand, in sfarsit, le-am gasit, m-a interesat prea putin ca cea mai mica masura din stoc era cu patru numere peste masura care m-a consacrat.

3. O intamplare de pe vremea cand se circula in ambele sensuri pe Stirbei Voda iar eu ma scalambaiam in limba lui Voltaire la Institutul Francez. Cladirea, interbelica la exterior, era pe dinauntru stanjenitor de moderna. Cu toata jena, am avut la un moment dat o incercare timida de a folosi una din budele de la demisolul cladirii, dar pentru ca, n-am reusit sa inteleg cum se intampla “trasul apei”, am abandonat compania selecta in care graseiam de la primele ore ale diminetii – o poloneza de 70 de ani si o proaspata absolventa de Politehnica ce saliva excesiv si era in tratative avansate cu un algerian– si am zbughit-o catre closetul meu de acasa, cu lant, nu cu senzor fandosit care se activa numai pe baza de “s’il vous plait”…

4. Scriu (inca) mult de mana.

5. Daca restul simturilor functioneaza uneori la cotede avarie, mirosul meu este capabil sa vada, sa auda si chiar sa pipaie si sa guste. Nu m-a tradat niciodata, dar m-a si supus unor chinuri groaznice 🙂

6. Am debutat la o revista de crime si alte nenorociri – Zeghea, disparuta fulminant la doar o luna dupa ce fusesem promovata de la statutul de colaborator platit la bucata la cel de colaborator cu salariu de 300.000 lei vechi (din 96).

7. La capitolul locuri de suflet, de calatorie, reverie si de orice altceva, in topul international conduce detasat zona Suceava-Neamt…

Se duce mai departe catre: AlexDeea Dulce si Dana M

1 comentariu

Romanii care sunt trimisi la groapa desi ei inca n-au murit. Cutremuratoarea lor poveste intr-o carte de George Damian si Catalin Florintiu Varzaru

 Doi fosti colegi de la Ziua si buni amici de-ai mei, George Damian si Catalin Florintiu Varzaru, au lansat seara trecuta “Romanii din Bugeac pe cale de dispartie”, cartea lor de calatorie si impresii (din pacate de o tristete tulburatoare) despre un tinut lovit de saracie si de frenezia autoritatilor ucrainene care se straduiesc de zeci de ani sa scoata din capul si din genele a peste 120.000 de oameni originea lor romaneasca.

Sa fiu sincera, nu ma asteptam sa vina atata lumea la Palatul Sutu (abia am gasit un loc intr-o sala deloc mica) si sa existe atata interes pentru carte, pentru soarta romanilor striviti de frica, de neputinta intr-o tara in care “manifestatiile antiromanesti se regasesc pana si la cel mai inalt nivel politic”, “presa continua sa agite pericolul unei eventuale agresiuni romanesti” iar “afirmatia <vorbesc limba romana> atrage imediat represaliile autoritatilor”.

A vorbit secretarul de stat pentru romanii de pretutindeni Eugen Tomac (baiatul ala de apare prin poze cu europarlamentara lu’ taticu), prilej cu care am descoperit ca gangaveala Elenei Basescu nu e contagioasa. Tomac e originar din raionul Ismail si il stiu mai mult ca prieten al lui Victor Roncea (de fapt asa si vorbim despre el “uite-l, ba, pe tovarasu’ lu’ Roncea), pe care, intr-o vreme, il vizita saptamanal la Ziua. A vorbit limpede si intr-un fel care mi-a atras atentia, desi romanii din Bugeac ma interesau, pana aseara, cat strutii din Baicoi. La fel senatorul PSD Titus Corlatean, presedinte al Comisiei de politica externa din Senat, si Viorel Badea, senator PDL, vicepresedinte al aceleiasi comisii. Am detectat si la ei o insufletire, un fir de simtire romaneasca si de amaraciune pentru un destin nascut in zodia durerii.

Poate am intrat temporar pe frecventa emotiei si datorita atmosferei din sala: o mare de oameni, care asculta vrajita o poveste sfasietoare cu final greu de dibuit, plus gestul catorva tineri slabuti, cu ochi febrili, care s-au intors cu spatele lasandu-ne sa le citim protestul mazgalit pe tricouri (inteleg ca protestul il viza, de fapt, pe Tomac). Basca interventia finala a lui Mircea Druc, fost premier moldovean, despre idealurile frante ale generatiei sale si despre rezistenta care presupune, totusi, alte coordonate decat in vremea imperiului sovietic.

Aerul inghetat al noptii a mai coborat putin mercurul simtirii romanesti si iar m-a izbit mirosul propriei neputinte. Pai limba romana moare si la ea acasa unde, din ce in ce mai mult si mai des, folosim un numar limitat de cuvinte, pe un ton tot mai ridicat, unde se desfiinteaza scoli, unde “speranta” e un arhaism al carui sens nu si-l mai aminteste nimeni. Romanii se sting si in propria lor patrie unde femeile nu mai vor sa nasca, unde barbatii nu mai vor sa fie tati, unde mainile care vor sa munceasca sunt strivite cu baroase numite eufemistic “taxe si impozite”, unde mintilor care opun rezistenta la imbecilizare li se dau bilete de internare si persecutie in doza dubla.

Cum sa starnesti interesul romanilor molesiti de propria nenorocire? Sa fie oare cartea colegilor mei, calatoria asta a lor revelatoare cheia unui sertar pe care odata deschis sa nu putem sa-l mai inchidem? Catalin Varzaru zicea ca “intoarcerea in tara a fost ca o izbavire”. I-a venit sa sarute pamantul, nu din patriotism, ci de bucurie ca nu s-a nascut acolo, ci aici. Asa o fi? Nu stiu (inca)! Dar am sa ma las calauzita de doi foarte buni jurnalisti, in care am incredere pentru ca-i stiu de ani, si macar sa arunc o privire “imediat langa granita Uniunii Europene”. Un frate de-oi gasi acolo si tot ar fi ceva…

, , , , , , , ,

2 comentarii

Horror!

Pur si simplu nu sunt capabila sa pricep cum o minte de om poate sa nascoceasca asa ceva. Dati click numai si numai daca aveti distonocalm, extraveral sau macar un ceai de tei la indemna.

E mult peste orice putere de imaginatie! Cateva demente care-si zic mamici schimba impresii, pe cel mai firesc ton posibil, despre metodele de maltratare a propriilor copii. Astea, mamici? Cu indulgenta ar putea fi numite, intr-un dosar medical de specialitate, anomalii ale naturii. Oana Dusmanescu, de la care am aflat de tarasenie, le-a zis ce meritau sa primeasca intr-o prima faza. Faza urmatoare e, fara indoiala, Protectia copilului. Grav e ca descreieratele astea nu realizeaza un lucru: „Copiii nu s-au priceput niciodata sa asculte de parintii lor dar nu au dat niciodata gres in a-i imita” (James Baldwin), citat prezent chiar pe siteul Directiei Generale Protectia Copilului, care sper din tot sufletul sa le viziteze cat mai curand posibil.

, , , ,

Lasă un comentariu

Persecutiile la care a fost supus Ioan Grosan inainte de marea dezvaluire

Cum se stie, “stafful Adevarului a anuntat, prin dl Cartianu” ca nu mai doreste colaborarea scriitorului Ioan Grosan. Cunoastem, de asemenea, raspunul resemnat si demn al domnului Grosan: “Asta e”. Un raspuns dezarmant la care m-am tot gandit zilele astea pentru ca imi suna cunoscut si stiam cu siguranta ca l-am mai auzit, nu cu foarte mult timp in urma, spus tot de Ioan Grosan.

Sunt aproape doi ani de atunci…Eram in bucataria redactiei Ziua, din strada nefasta Constantin Mille. O incapere sordida, in care se refugiau fumatorii si cei care voiau sa vorbeasca nestingheriti la telefon. Pe numele domnului Grosan sosise un plic mare, alb, din partea conducerii. I-am spus la telefon de plic si, simtind/stiind ca e ceva important, m-a rugat sa-l desfac si sa i-l citesc dintr-un loc ferit. A urmat o lectura nefericita care ma intristeaza si acum cand se rostogoleste din trecut.

Am citit, cu voce tare, o hartie prin care cel mai valoros si mai autentic condei al ziarului era informat despre diminuarea drepturilor salariale, pe motive ca nu scrisese pe cat de mult, pe cat de des ar fi dorit, ar fi nadajduit conducerea (recte Mihai Palsu). Conducere care tocmai crescuse salariile unor puberi, proaspat pripasiti prin redactie si vajnici aspiranti la statutul de frecatori de menta pe care il aveau, de altfel, prea multi dintre angajatii platiti cu zeci de milioane fara ca macar sa aiba obligatia sa mazgaleasca o virgula. Conducere care platea patru sau cinci portari, 15 sau poate 17 soferi, cinci secretare, conducerea asta socotise ca un semn scris de Grosan era mai scump decat un semn scris de un oarecare X sau Y, cu degetele pline de basici de la atata copy-paste pe articolele Mediafax sau Rompres. Pentru cei nefamiliarizati cu bucataria unui ziar, treaba e-n felul urmator: editorialelor, textelor de opinie, tabletelor le este alocat, in general, un numar fix de semne (toate componentele unui text – litere, semne de punctuatie si spatiile dintre acestea), numar care in cazul lui Ioan Grosan se redusese si mai mult dupa ultimele modificari in grafica ziarului.

Am ramas cu receptorul in mana asteptand, fireste, sa mi se umple urechile de proteste si injuraturi. Dar in loc de un firesc “baga-l-as in ma-sa”, am auzit “no, asta e”. Ca un oftat. Resemnat si demn. In perioada care a urmat (si pana la inchiderea ziarului) s-a straduit sa respecte standardele de aparitii impuse de conducere. Si nu l-am vazut abatut, si nici n-am simtit vreo unda de lehamite in textele sale, chiar daca ajunsese sa castige mai putin decat un redactor care rostogolea virgula pana, cum, necum, tot intre subiect si predicat o proptea.

Pai cam asa stau lucrurile. Prin viata, prin presa. Ce poti sa-i spui conducerii care uneori isi zice staff?! Ce poti sa-i spui lui Mihai Palsu? Dar lui Cartianu? „Asta e!” Un numar fix de semne: sapte. Nici unul in plus!

Marea dezvaluire

Mediafax: CNSAS a solicitat Curtii de Apel Bucureşti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Ioan Grosan, membru al Uniunii Scriitorilor. Primul termen al procesului este 21 februarie. Ioan Groşan ar fi fost recrutat de Securitate în mai 1974, pe cand isi satisfacea stagiul militar. El ar fi primit numele conspirativ de informator „Radu Greceanu” si ar fi semnat un angajament, care nu s-a pastrat însă la dosar.

, , , ,

10 comentarii

Ce i-a reprosat Grigore lui Ioan Grosan

De cate ori intru pe adevarul.ro, browserul imi pune in vedere “done, but with errors on page”. Cum n-am iPad sau alte gadgeturi sofisticate care sa-mi permita o lectura tihnita, nu stiu daca sa iau de bune (sau sa consider eroare de pagina) cele afirmate de scriitorul Ioan Grosan in ultimul text publicat la Adevarul: “Grigore, colegul meu de litere, vise si aspiratii, mi-a reprosat trist: vezi, bre nea Nelu, ce patisi daca nu mai colaborasi dupa saptezeci si opt cu partea buna a Securitatii. Te-as fi luat coautor la Sfarsitul Ceausestilor si puteai si mata, bineinteles alaturi de mine, sa ajungi la performanta sa fii aplaudat de toti anticomunistii la Targul de carte, basca la lansarile din teritoriu”. Daca aceste cuvinte nu se regasesc in textul domnului Grosan, va rog respectuos sa-mi atrageti atentia!

, ,

9 comentarii

Notele informative ale scriitorului Ioan Grosan

Marturisesc: intotdeauna mi s-a parut ca e ceva suspect in atitudinea domnului Grosan. Intre 2004-2010 am fost „colegi” de pagina la Ziua. Scria repede. Scria de oriunde. Scria mereu. Scria destins, nu tensionat ca altii care te injurau si daca respirai prin preajma in timp ce scremeau doua balarii. Cand noi abia ne inghiteam prima cafea, dom Grosan dadea ultimul „save„: „Cami, ai text!” „Dejaaaaaaa?”. Cand a inceput sa scrie si de acasa, primul telefon din zi era de la el: „Ai text” „Dom Grosan, exagerati!”. Il vedeam uneori abatut. Stiam ca urmeaza intrebarea Fetelor, ce numar de celular aveti? Sa tot fi pierdut vreo 5-6 telefoane…Desi avea cam de doua ori mai multa experienta de viata (zic asa nu ca sa-l „imbatranesc” pe dom Grosan, ci sa ma intineresc pe mine ;)), il simteam adesea cu mult mai tanar decat noi. In spirit, in optimism, in pasul neobosit cu care strabatea orasul, in ingaduinta cu care privea in jur.

Odata, pe vremea cand traia si Doctorul (un coleg de pomina plecat prea devreme), trebuia sa mearga la o filmare sau la un interviu si l-am simtit agitat. Ce-ati patit, dom Grosan? Iar ati pierdut celularul? N-ati dat save la text? Nu, nu era asta. Nu prea avea ce sa imbrace. Ne-a cerut, timid, ajutorul. L-am trimis, pe bulevard, la Collins unde erau reduceri de 70-80%. A venit imbujorat ca un baietel care tine in mana prima masinuta teleghidata din viata lui. A aratat la toata lumea camasa si puloverul „de firma”. Costasera, e drept, cam mult – 80 de lei, dar nici ca mai avusese asemenea mandrete de toale. Si mult asemenea bizarerii, dar n-o sa le spun aici pe toate, ca doar nu’s turnatoare…

Seara, la predarea paginilor, baietii se adunau in biroul redactorului sef Adi Patrusca. Se zguduiau peretii de ras. Textele domnului Grosan se citeau cu voce tare, unele pasaje chiar de mai multe ori. Incredibil, Genial, Nu se poate, razbeau din zarva care se crea acolo intr-un fum indecent. Probabil ca la Adevarul, unde comenteaza in prezent Ioan Grosan, nu se prea intampla asa ceva. De altfel, umorul domnului Grosan pune intr-o lumina destul de stramba textele domnilor Cartianu si Patriciu, care impun seriozitate, respect si chiar putina teama.

Concluzia mea: categoric, domnul Grosan a fost turnator. Am si eu in biblioteca patru note informative:

, , , , ,

10 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: