Archive for category Splendoare

Comunicare nonverbala

Silent night…..All is calm, all is bright…in gradina lui Marean Vanghelie de la poalele unui deal micut din Cotroceni….

Reclame

,

3 comentarii

La mormantul lui ARSENIE BOCA. Parintele a lasat cu limba de moarte ca nimeni sa nu se atinga de osemintele lui „pana la a doua venire a lui Hristos”

21 de ani de la moartea Parintelui

Sfantul Ardealului, Soarele si Luna ortodoxiei romanesti, s-a stins la 28 noiembrie 1989 in chilia sa de la metocul manastirii Prislop (asezamant din orasul Sinaia). Oficial, decesul Parintelui a survenit in urma unor probleme de sanatate, dar cauzele mortii sale sunt inca invaluite in mister.

Se spune ca Parintele ar fi fost chemat de Ceausescu cu cateva luni de zile inainte de moarte si i-ar fi spus acestuia: „Vezi ce faci, ca nu este bine, da-le mancare la oameni, da-le libertate, ca nu e bine”. Dupa ce a iesit de acolo, l-a urmarit Securitatea si la iesirea din Bucuresti au fost somati sa se opreasca. Soferul nu voia, dar Parintele i-a spus: „Opreste, ca te impusca, te omoara, si tu ai copii. Pe mine o sa ma maltrateze, dar de mine nu ramane nimic in urma”. Si atunci soferul a oprit. Au venit doi securisti, l-au scos din masina, l-au mutat intr-o alta, ulterior fiind predat fara suflare maicutelor la Sinaia, conform marturiilor aparute dupa caderea comunismului. Cum a decurs maltratarea parintelui nu se stie exact, dar cu siguranta a fost supus unor torturi ingrozitoare, spune Dan Lucinescu in cartea sa “Parintele Arsenie Boca, un sfant al zilelor noastre”. “Degetele mainilor i-au fost distruse. Aratatorul de la mana dreapta a fost singurul scos din patrafir, in sicriul Parintelui, pentru a fi sarutat. In mod normal, mai ales in cazul unui duhovnic atat de iubit de credinciosii lui, se scoate intreaga mana. Pe figura Parintelui, al carui corp era asezat in sicriu, la Manastirea Prislop unde a fost ingropat, se vedeau pe pometii obrazului arsuri circulare, in diametru de cca doi cm, iar pielea fetei avea urmele unor traumatisme” (sursa citata).

Inmormantarea a avut loc pe 4 decembrie 1989. Parintele era imbracat in haine preotesti, vesminte pe care nu le mai purtase din 1959, cand i s-au inscenat niste nereguli financiare pentru a fi scos din monahism si indepartat de la altar. Ucenicul sau, Presfintitul Daniil Stoenescu, acum episcop in Varsetul Voivodinei (Serbia), isi aminteste ca la ultima lor intalnire de la Prislop, din decembrie 1988, Parintele a plans si a profetit: „Imi pare rau pentru voi. Frica e de la diavol… Imi pare rau pentru voi. Vor cadea multi dintre cei alesi. Va vor pune impozite, taxe si alte dari. Nu veti mai putea fi sfinti… Acum nu mai e timpul sfintilor. Acum începe timpul mucenicilor”. Dar Parintele continua sa ne vorbeasca prin profetiile si predicile scrise pe zidurile bisericutei Sfantul Nicolae de la Draganescu. Tot acolo se afla si profetirea mortii domniei sale, atat de subtil (si totusi atat de limpede) formulata prin zugravirea mortii martirice a Sfantului Stefan cel Nou, praznuit tot la 28 noiembrie si al carui destin semana izbitor cu cel al lui Arsenie Boca.

Lacrimi si sfinti la Manastirea Prislop

SORIN PREDA, Formula AS (un reportaj superb scris in 2009, cand s-au implinit doua decenii de la moartea Parintelui)

Exista o zi aparte de sfarsit de noiembrie, cand Tara Hategului se trezeste mai devreme ca de obicei, in tanguirea unor clopote ce cheama parca toata suflarea Ardealului la parastasul parintelui Arsenie Boca. Exista o zi anume in an, cand toate drumurile Hategului se astern grabite spre Prislop, umplandu-se de o mare nesfarsita de oameni si flori. Pe 28 noiembrie, la Prislop, florile sunt biletul de intrare in manastire si semnul de recunoastere intre pelerini. Pe 28 noiembrie, irisii imperiali, daliile galbene si craciunitele imprejmuiesc mormantul parintelui, ca un acoperamant de lacrimi multicolore – acoperamant delicat si plin de scanteieri tomnatice, asa cum era odata chipul transfigurat in rugaciune al celui numit inca din timpul vietii „sfant” si „duhovnic al Ardealului” – parintele Arsenie Boca.

 O apasare pe umar

Inca inainte de a ajunge la Prislop si de a patrunde pe portile deschise solemn, ca o Psaltire, am simtit deodata o apasare asternuta bland pe umarul meu; am simtit ceea ce multi pelerini dau marturie ca simt: prezenta si ocrotirea nevazuta, abia perceptibila, a parintelui – ajutorul si rugaciunea sa. Nu stiu cum am razbit prin multimea adunata in jurul soborului de preoti, pentru a asculta slujba de pomenire si cuvantul Prea Sfintitului Daniil – vechi si incercat ucenic testamentar al parintelui. Nu stiu cum am strabatut drumul pana la cimitirul din deal si cine mi-a condus pasii.

Stiu doar ca la mormantul parintelui m-am cutremurat, ochii mi s-au umezit de lacrimi si o sfiiciune lina si curata m-a stapanit un timp, sub privirile deloc mirate ale pelerinilor care vegheasera crucea ieromonahului Arsenie toata noaptea, de-a dreptul sub cerul liber.

La sfarsit de noiembrie, de ziua parintelui, la Prislop se petrec lucruri ciudate si minunate in acelasi timp. Cateodata, pe scoarta unor copaci apare semnul crucii; cateodata, o lumina alb aurie te insoteste pana la pestera Sfantului Ioan de la Prislop, iar bradul din fata bisericii se umple, uneori, de parelnice globuri stralucitor transparente, spre uimirea si cutremurul credinciosilor adunati la slujba. De ziua parintelui, cu precizia unui ceasornic stelar, se mai petrec doua lucruri, pe care cei mai vechi pelerini le traiesc aievea, de fiecare data: pe 28 noiembrie, vremea se indulceste negresit (fie ca e deja zapada sau ploaie indesita dusmanos cu moina), iar drumul pana la manastire se arata atat de usor si fara poticnire, incat toti credinciosii dau marturie ca, de fapt, nu au calatorit pe osteneala picioarelor lor, ci intr-un zbor neobisnuit, in chiar causul palmelor sfintite si ocrotitoare ale parintelui.

Citește restul acestei intrări »

, , , , , , , , , , , , , , ,

141 comentarii

Incredibila poveste de viata a parintelui ADRIAN (spusa de Sorin Preda)

Cand am auzit ca parintele Adrian Fageteanu a parasit Manastirea „Antim” m-am cutremurat. Bucurestiul cel zgomotos, apucator si trufas ramanea fara ultimul sau mare duhovnic. Decizia parintelui de a se retrage in munti, la cei 92 de ani ai sai, mi s-a parut nu numai un act de mare curaj, dar si o pedepsire teribil de aspra a indiferentei, a nepasarii noastre. Il stiam, dar fara sa-l cunosc.

Ii vorbeam, cerandu-i cuvant, dar fara a ma apropia de el. De fiecare data, il gaseam in biserica, in strana cea mai umila, langa intrare, langa pangar, cautand umbra care sa-l acopere. Mereu spovedea pe cate cineva – femei batrane si tineri deopotriva. Ore in sir ramanea in aceeasi pozitie – aplecat pe o parte, nemiscat, ascultand cu toata fiinta lui, cand si cand tresarind tulburat de cele auzite. Nu stiu de ce nu am indraznit sa fac pasul necesar catre el. Parintele avea renumele de duhovnic aspru, care dadea canoane grele, calugaresti. Acum, imi pare rau. Darzenia lui monahala ascundea, de fapt, un suflet duios si dulce ca mierea de padure. La fel de rau imi pare ca (fie si cu un oftat) l-am judecat ca ne parasise pentru chilia sa pustniceasca. A trebuit sa merg la noua sa casa, in tampla muntilor din defileul Jiului, ca sa-mi dau seama ca parintele Adrian plecase tocmai pentru a fi mai aproape de noi. Plecase ca sa se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si mantuirea noastra.

Citește restul acestei intrări »

, , , ,

Lasă un comentariu

Pe 16 noiembrie se nastea, in urma cu 107 ani, marele teolog roman DUMITRU STANILOAE

Sorin Preda, Formula As ( 2003)

Despre parintele Staniloae am aflat tarziu, prin anii 80, cand cineva s-a oferit sa-mi imprumute unul dintre volumele Filocaliei, indemnandu-ma: „Citeste! E o carte rara!”. Pe vremea aceea, cuvantul rar era pentru mine sinonim cu interzis. Nu eram departe de adevar. Nu doar textul in sine era tinut sub obroc politic, ci si numele traducatorului, care m-a uluit cu eruditia sa, cu acribia savanta a notelor de subsol si a studiilor introductive. Era parintele Dumitru Staniloae, batranul bland si smerit din cale-afara, pe care aveam sa-l vad zece ani mai tarziu la televizor, intr-un scurt interviu luat cu ocazia numirii sale in Academia Romana. A fost o adevarata revelatie. Batran ca veacul, putin la trup si cu parul albit de zapada anilor, parintele umplea ecranul. Fara nici un efort aparent, rostea cuvintele mangaindu-le parca, starnind o vijelie blanda de sensuri, de profunzimi intelectuale. As fi vrut sa-l cunosc, dar din jena sau din alte pricini nelamurite, am amanat. Din toate, am ramas cu un regret enorm. Am ratat sansa de a fi, macar o clipa, contemporan cu un mare ganditor ortodox, cu un intelept. Acum, cand deja se implinesc zece ani de la disparitia sa si o suta de la data nasterii sale, nu ne ramane decat sa ni-l imaginam dupa puterile noastre, citindu-i cu atentie cartile sau ascultand aducerile-aminte ale celor care l-au cunoscut cu adevarat si l-au insotit in cele mai grele momente din viata sa.

Ultima rugaciune

Stam la o masa rotunda, ca o imensa paine de test. De jur imprejur, multime de scoarte si obiecte taranesti vechi si migalite in felurite culori de rosu, alb sau negru. Poza parintelui, absent surazatoare, sub care scrie: „Centenar Dumitru Staniloae – Stravezimea credintei in viata taranului roman” ne priveste dintr-un colt. Suntem intr-o sala a Muzeului Taranului Roman, chiar in biroul celui care a fost pictorul Horia Bernea – prieten si admirator nedezmintit al parintelui. Alaturi, in stanga noastra, Lidia Staniloae (fiica marelui carturar) are o tresarire de neincredere la vederea reportofonului. Ne cere sa-l oprim. Prefera o discutie libera, lipsita de constrangeri jurnalistice. Asteapta prima intrebare si pare putin surprinsa cand incepem cu sfarsitul, cu ultima imagine si ultimele cuvinte ale parintelui. Nu e usor. Chiar si acum, dupa 10 ani, amintirile dor. Rana e inca deschisa. L-a vazut cu doar doua ore inainte de a muri. Intins pe patul sau de suferinta, zambea cum numai el stia sa zambeasca – un suras ca o ofranda de bunatate. Camera apasatoare de spital, cu ferestre zabrelite si tavan inalt, parca disparuse. Se simtea bine. Nu-l mai chinuia nici o durere. Ca de obicei, se gandea la altii, nu la sine. Se gandea la oboseala studentilor medicinisti care ii vegheau necontenit somnul. Se gandea la necazurile prin care trecea o ruda apropiata si voia sa o ajute cu ceva bani. „Stiam ca sfarsitul il pandeste cu lacomie, dar nu credeam ca e atat de aproape. Inviorat si cu o voce hotarata, mi-a cerut sa nu mai stau langa el, ci sa merg la varul nostru, aflat la mare stramtoare. De fapt, voia sa ramana singur. Voia sa se pregateasca pentru ultima rugaciune. Cand m-am intors la spital, tata nu mai era. A plecat dintre noi asa cum a trait – senin, impacat cu sine si cu toata lumea, fara dureri, fara regrete. Ultimele lui cuvinte le-a rostit ca un testament. Vorbea despre cum sa vorbim neincetat cu Maica Domnului. Le-am publicat in cartea aparuta la Editura Humanitas. Sunt doua pagini dense, esentiale. Analizandu-le, profesorul Emilian Popescu de la Sibiu a ajuns la concluzia ca se aseamana cu ultimele cuvinte rostite de sfinti inaintea mortii. Unii spun ca acesta ar fi un semn al sanctificarii sale viitoare. Mi-e greu sa ma pronunt. Parca e prea devreme si, oricum, nu asta isi dorea tata. Singura lui dorinta era sa fie un crestin adevarat, sa-L merite pe Hristos, oriunde si oricand, in tot ce face”.

Citește restul acestei intrări »

, , , , , , , , , , ,

2 comentarii

Parintele Adrian Fageteanu la 98 de ani!

Adevaratul patriarh al ortodoxiei noastre este Adrian Fageteanu, care astazi implineste 98 de ani de viata frumoasa, neintinata, traita sub semnul demnitatii si absentei totale a compromisurilor.  67 din anii domniei sale, parintele Adrian i-a inchinat lui HRISTOS. Sarutam blandetea mainilor voastre preasfinte parinte si sa ne traiti intru multi ani!

Parintele Adrian Fageteanu (Alexandru pe numele de botez) s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni – Cernauti (Bucovina de nord). A urmat Facultatea de Drept din Cernauti, pe care a absolvit-o in anul 1934. In urmatorii sapte ani a fost comisar de politie in Falticeni, iar apoi seful biroului local al Sigurantei. Era un politist bun si dur. Cariera sa de pana atunci nu prevedea prin nimic intorsatura pe care i-o va lua viata.
Printr-un complex de imprejurari, in februarie 1941, a fost condamnat abuziv la inchisoare, pentru participare la „rebeliunea legionara”, desi nu era inscris in Miscarea Legionara si nici nu s-a razvratit. Ceva mai tarziu, generalul Ion Antonescu, conducatorul statului, a dat ordin sa fie eliberati din inchisoare toti detinutii politici care vor sa mearga pe front in linia intai. Alexandru Fageteanu s-a inrolat si a cazut ranit grav la Stalingrad. A scapat printr-o minune divina. Pe cand zacea aproape mort, a fagaduit ca daca va supravietui i se va darui cu totul lui Dumnezeu. In 1943, s-a calugarit la Putna, sub numele de Adrian. A urmat Facultatea de Teologie din Cernauti. In 1947, s-a inscris la Facultatea de Filosofie din Bucuresti si s-a mutat la Manastirea Antim, unde a facut parte din „Rugul Aprins” – asociatie cultural-duhovniceasca animata de ziaristul Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de mai tarziu). Dupa interzicerea „Rugului Aprins”, s-a retras la Manastirea Govora si apoi la Crasna, alaturi de Sandu Tudor. Au fost arestati amandoi in 1950, sub acuzatia ca organizeaza o rezistenta anticomunista. Condamnat la opt ani de temnita grea, la recurs i s-a diminuat pedeapsa. A suferit in inchisorile de la Fagaras, Jilava, Canal si Aiud. Eliberat in 1956, a mers la manastirea Lainici si apoi la Slatina, de unde a fost din nou arestat, in februarie 1958, cu lotul „Rugul Aprins”. In 1959, a fost condamnat la 20 de ani de munca silnica. Dupa 1964, cand a fost eliberat, cu decretul de amnistie generala, a trecut prin mai multe manastiri, ramanand mai multi la Lainici, in Gorj, si la Antim. In anul 2003, batran si bolnav, a urcat in munte, la Locurele – Gorj, unde inca se nevoieste.
Claudiu Tarziu pentru Formula As (http://www.formula-as.ro/2010/933/spiritualitate-39/mari-duhovnici-romani-pr-adrian-fageteanu-12832)

Citeste si https://intamplarisavante.wordpress.com/2010/10/24/la-manastirea-antim-au-trait-doi-imparati/

Sursa foto: http://www.razbointrucuvant.ro/category/parinti-si-invatatori/parintele-adrian/

, , , ,

Lasă un comentariu

„Obiectul exceptional” al NASA: cea mai tanara gaura neagra din apropierea Sistemului Solar

„Obiectul” descoperit de telescopul Chandra este cea mai tanara si cea mai apropiata gaura neagra de Sistemul Solar – la aproximativ 50 de miloane de ani lumina 🙂 de Pamant. 

O descoperire cu adevarat exceptionala pentru oamenii de stiinta care vor putea intelege mai bine cum explodeaza stelele masive, in urma carora iau nastere fie gauri negre, fie stele neutronice. Gaura neagra descoperita de telescopul Chandra are 30 de ani si reprezinta ce a mai ramas din SN 1979C, o supernova din galaxia M100 cu o masa de 20 de ori mai mare decat a Soarelui.

Sursa: http://www.nasa.gov/mission_pages/chandra/multimedia/photoH-10-299.html

, , , , ,

Lasă un comentariu

Obsesia Herta Müller

De la o vreme Herta Müller s-a mutat, cu vorbele ei cu tot, cu cartile ei cu tot in creierii capului meu. De dragul ei si pentru un autograf am scris primul eseu din viata mea si m-am inscris la concursul „cartea cu autograf” de la dilemaveche.ro. Ma numar printre cei cinci castigatori si urmeaza sa primesc autograful doamnei care locuieste in cocul literaturii universale. Desi mi-a purtat noroc, nu am o prea mare simpatie pentru eseul cu pricina, asa ca n-am de gand sa-l postez…Mai bine o las pe doamna cu Nobel sa ne mai spuna o data din vorbele rostite la Ateneu:

Herta Müller: Dacă facem o comparaţie între România şi alte ţări est-europene cu acelaşi sistem politic – Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, chiar şi RDG – observăm că în mai toate ţările cei care au spus ceva au fost mai mulţi. În România, dacă vorbeşti despre disidenţă, n-ai ce să spui. N-a fost disidenţă organizată. Au fost doar cîteva cazuri individuale – Radu Filipescu, preotul Calciu-Dumitreasa, la vremea sa Paul Goma… Au fost lăsaţi singuri. Cine i-a sprijinit? În alte ţări au fost mişcări disidente, au existat scrieri samizdat. În România – nimic. Cine a ridicat capul a fost lăsat singur. Cînd stăteam în Timişoara, a venit un preot de la biserica ortodoxă ca să adune bani, suna la toate uşile. A venit să ceară taxa pentru biserică; i-am răspuns: „Să mai veniţi la mine doar cînd o să adunaţi bani pentru preotul Calciu“. A fugit! Nici n-a aşteptat liftul. De la etajul V, a luat-o la fugă de frică – parcă cine ştie cine ar fi apărut în faţa lui. Acum ştim şi ce a făcut Biserica. Să comparăm cu Polonia sau cu RDG, unde existau mişcări în Biserică, iar Biserica a căutat să rămînă integră. Sigur, în Biserică au fost introduşi şi spioni – dar asta pentru că se ştia că în biserici aveau loc întîlniri ale disidenţilor. Nu e constatarea mea pentru că sînt rea. E adevărul. Eu ce să fac? 

Gabriel Liiceanu: În România v-aţi simţit disidentă? 

Herta Müller: Nu. Am fost normală. „Disident“ este un cuvînt care ţi se aplică din afară. Eu am vrut să trăiesc normal, să nu fac lucruri pentru care nu pot să răspund, mi-a fost greaţă de toată funcţionărimea de partid, de toate nulităţile pe care le-am văzut în fabrică, la şedinţe… Şi cînd erai în magazin sau te duceai la poştă ori să plăteşti curentul electric – toţi îi tratau pe oameni ca şi cum ar fi, mă scuzaţi, ultimul căcat. Pe mine asta m-a durut. 

Gabriel Liiceanu: Ne-a durut pe foarte mulţi şi am simţit foarte mulţi această greaţă. 

Herta Müller: Asta este cauza pentru care n-am putut altfel. Eu n-am făcut nimic: doar n-am mai suportat şi le-am spus că nu vreau: „domnilor, mi-e greaţă de voi“. Ce să fi făcut altfel? Nu aş fi putut să mă pun în serviciul unei societăţi de care îmi este greaţă. Mi-a fost milă de oameni. Am lucrat şi la fabrică – am avut norocul sau nenorocul să ajung acolo unde cei mai mulţi intelectuali n-au ajuns. Tot dîndu-mă afară de peste tot şi trimiţîndu-mă de acolo, am ajuns în locuri unde am putut afla cele mai multe lucruri care-i privesc pe oamenii normali. Era să disper cînd am văzut condiţiile lor de viaţă: în fabrică, hala unde lucrau nu avea geamuri, era frig, ei munceau la bandă, ca să vină la lucru se sculau la 4 dimineaţa pentru că locuiau la ţară, trebuia să bea ceva de dimineaţă ca să reziste şi să nu le îngheţe mîinile, se întrerupea curentul, stăteau toată ziua acolo „ca să facă planul“… Dar planul era problema cînd regimul îşi bătea joc de oameni? Văzînd toate astea, sigur că m-am certat: cu directorul, cu portarul – care era arogant –, m-am certat cu fiecare, în fiecare loc unde mi se părea că situaţia nu e în ordine… 

Gabriel Liiceanu: Dar asta ni s-a întîmplat mai multora…

Herta Müller: Trebuia să vă enervaţi! De ce nu v-aţi enervat? Eu m-am enervat toată ziua şi asta a fost tot. Iar securiştilor nu le-a convenit asta… 

Gabriel Liiceanu: Să ştiţi că eram nervos şi trist, la rîndul meu… Ce vreau să spun cu asta? Cînd puneţi în discuţie neangajamentul politic într-o societate totalitară, dumneavoastră, care aveţi darul de a judeca cu concretul şi de a imagina de fiecare dată situaţii individuale, trebuie să vă imaginaţi că mulţi dintre noi am trăit, fiecare, aventura lui într-o societate de acest gen, reuşind să trecem pe malul celălalt nu întotdeauna întinaţi. Dacă fiecare dintre noi începe să-şi spună povestea – şi unii au făcut-o deja – atunci lucrurile nu arată atît de simplu cum pot să pară uneori. Despre acest tip de scriitor angajat, care nu şi-a murdărit cuvintele, aţi folosit la un moment dat cuvîntul Mitläufer – „omul care merge laolaltă cu ceilalţi, cu puterea, umăr la umăr“. Dumnezeule! Dacă asemenea oameni ca noi… 

Herta Müller: Daţi-mi voie să interpretez cuvîntul… Mitläufer nu înseamnă că „merge cu puterea“. Înseamnă că „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“. Dar nu „umăr la umăr cu puterea“. 

Gabriel Liiceanu: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sînt „cei care au trecut neobservaţi“? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune „nu“ lumii în care trăiam? 

Herta Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură „de comandă“ şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin. 

Gabriel Liiceanu: N-am vrut să lăudaţi, am vrut să nu acuzaţi. 

Herta Müller: Este o modalitate de a rămîne onest personal. Dar era prea puţin, nu era ceva împotriva dictaturii. Era ceva personal – că nu te-ai murdărit. Dar nu era ceva care să deranjeze clanul de ceauşişti şi securişti care erau peste tot. Cred că dacă ar fi fost foarte mulţi cei care ar fi deranjat această dictatură, ea nu ar fi putut să devină tot mai sinistră… Pînă la urmă, nimeni din toată Europa de Est nu a umblat cu maşina de scris la Miliţie cum trebuia să mergem noi în fiecare an şi să cerem permis pentru folosirea maşinii de scris… 

Sursa: dilemaveche.ro

, ,

5 comentarii

Dorin Tudoran despre Adrian Paunescu

…prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţi nişte nenorociţi.

…prefer să-mi amintesc cum, în așteptarea unei miuțe pe Stadionul tineretului m-a prevenit “Să nu te pună dracu’ să-i dai Șorțulețul (aveam damblau să strecor mingea printre picioarele adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău” și cum după ce nu m-am abținut să-i dau Șorțulețul lui nea Jean, mi-a spus “Dorinache, Barbu n-o să te iartă niciodată.” Barbu nu m-a iertat niciodată, dar nu din cauza Şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la Grădina Triumf.  

…prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la Cartea Românescă și i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, și că e o porcărie că nu mi se publică volumul. Așa m-am împrietenit mai târziu cu ”domnul Preda”, care, când era certat cu Adrian, mă întreba, ”Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?” ”Care prieten?” ”He, He, las că știi dumneata care.” ”Nu știu”, ziceam. Şi adăugam: “ Întrebați-l pe el, că e și prietenul dumneavoastră.” “He, he, he…”

………………………………………………………………………………..

…trebuie să-mi amintesc că printre întrebările lui încuietoare, într-o zi a fost şi: “Pe tine, care dintre versurile mele te sperie?” Am rămas blocat. “Hai, mă, zi. Fii sincer, nu te gândi ce să-mi spui”. I-am spus: ”Adrian, mă sperie tare rău astea”:

 În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.

Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu prăseşte ciori,
Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.

O dată, de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.

Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe nişte scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.

Pe Adrian l-am regăsit, vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul după ce l-am pierdut pe Păunescu: în cutia de rezonanţă a sufletului meu.

Textul integral la http://www.dorintudoran.com/

, , , ,

Un comentariu

La Manastirea Antim au trait doi Imparati

A fost odata, in vremea in care sfintii batatoreau pamanturile prafoase ale Bucurestilor, a fost (si inca mai este) o curte; o curte veche de sute de ani, dincolo de zidurile careia timpul rataceste posomorat printre blocurile comuniste ce strajuiesc Bulevardul Unirii si fosta mahala a popii lui Ivascu ramasa in urma vremii sale. O curte in care zgomotul devine tacere, nelinistile se cumintesc iar gandurile se supun ascultatoare.

In curtea aceea, sub doua salcii pletoase, m-am ascuns de arsita innebunitoare a unei zile de vara si de mine. Aveam 17-18 ani si orbecaiam intr-un hatis de ezitari, de spaime care cresteau si certitudini care se sfarmau. Si-n haosul acela a aparut – discret, retinut, cu batranetea pornita de veacuri pe urmele lui, dar incapabila sa-l ajunga din urma vreodata – Parintele Adrian. Cu barba ninsa, cu ochii sai inrourati, dar raspandind lumina, m-a cantarit din cap pana-n picioare. M-a chemat apoi, intr-o dimineata cand zorii amortisera in asternuturile arctice ale unei nopti de februarie, intr-un semiintuneric de strana, unde m-a ascultat, fara macar sa clipeasca, ca si cum cine stie ce lucruri nemaipomenite auzea. Lumina diminetii se leaga, in amintirea mea, de o ameteala care facea ca biserica sa se invarta. Parintele a soptit ingrijorat: “Esti foarte palida. Vrei sa iesi putin la aer?”. Am mers pana-n pridvor si am strans in brate, cat am putut de tare, una din coloanele de piatra. Mi-am lipit fruntea infierbantata de piatra inghetata iar lumina care a risipit umbrele noptii m-a surprins asa, imbratisand o bucatica dintr-o biserica mai rece decat fiorii diminetii. Ma simteam rascolita, ravasita, ca si cum cineva imi umblase prin sertare, le curatase si asezase totul intr-o ordine care stinsese vacarmul interior. M-am intors langa parinte si m-am minunat cata lumea era in biserica. Iar eu nici macar n-o vazusem…

Scotocind prin amintiri descopar cat de tare m-a fascinat, ma fascineaza inca, firescul generozitatii, simplitatii parintelui. Era imposibil sa depistezi in fiinta lui, oricat de mult i-ai fi stat prin preajma, cea mai vaga farama de vanitate, de afectare in certitudinea, in darzenia pe care le degaja. Pasii sai apasati lasau in urma dare de lumina. L-am rugat, la un moment dat, sa vina sa ne faca o sfestanie. A venit cu troleibuzul si tot asa a plecat, neclintit in fata propunerii de a urca intr-un taxi. A mancat cu noi la masa iar noi i-am sorbit cu nesat smerenia, totala lipsa de ezitare si de graba. Priveam obsesiv servieta lui neagra, uzata, cu inchizatoare metalica usor ruginita, in care isi transporta, cu mana netremuratoare, Cartea Sfanta si patrafirul. Nu stiu de ce mi se parea o prelungire a fiintei lui si ma inundau valurile unei duiosii fara leac pentru batranul acesta micut de statura si adus de spate, croit dupa tiparul inteleptilor care-si pleaca urechea pentru a asculta, pentru a patrunde labirinturile sufletului omenesc.

Farama asta de om sprijinea, cu taria si neclintirea unei stanci, nevolnicia altora, alina si vindeca fara odihna. A fost dascal, indrumator, parinte, duhovnic, confident al celor care am trecut pe acolo. Mijlocitor discret, prieten devotat, generos al tinerilor cu care era ingaduitor, iertandu-le adesea nepriceperea si repezeala, temperamentul vulcanic si derapajele involuntare. Apropierea, atingerea evlaviei sale raman de-a pururi o amintire cu miros de liniste. Se mai necajea uneori cand oamenii dadeau buzna, cand se ingramadeau si se amestecau abrupt in treburile lor calugaresti, rapindu-le pana si timpul pentru rugaciune. Trecea uneori ingandurat, cu mainile la spate si parca nu vedea pe nimeni. Apoi il zareai din nou aplecat asupra vreunui binecredincios care-si murmura spovedania.

In ultimii opt ani l-am mai vazut doar prin fotografii si in filmulete postate pe internet. A plecat de la Antim pana sa se implineasca anul de la trecerea la cele vesnice a staretului Sofian Boghiu. Abia dupa ce s-a dus la schitul Locurele din Gorj am aflat ca i se mai spune si Fageteanu. ADRIAN FAGETEANU. Astazi mi se pare la fel de darz, de hotarat. Oficial va implini, pe 16 noiembrie, 98 de ani. Dar viata domniei sale nu se masoara in ani, caci in realitatea Parintele Adrian e un patriarh din Vechiul Testament, nemuritor trimis printre oameni de rand, pe care ii sustine cu neprihanita candoare.

Pe preabunul, preainteleptul parinte arhimandrit Sofian Boghiu (foto  sus centru) il jeleste inca amarnic nu doar poporul de credinciosi de la Antim, ci toti cei care i-au cunoscut marinimia, frumusetea, intelepciunea, din alte imprejurari, care au intrat poate ocazional sub impresia de nesters a glasului sau mangaitor, bland, curat, limpede, exact asa cum trebuie sa fie glasul sfintilor. Emana bunatate, smerenie, ravna si multa, multa, nesfarit de multa iubire, preablandul parinte. Si va spun, asa cum ar spune, daca ar fi intrebati, mii de oameni, ca nu l-a chemat Sofian Boghiu, ci Sofian Lumina, Sofian Bunatate, Sofian BucaticadeRai, Sofian Painea lui Dumnezeu. A fost nu iubit, ci adorat efectiv, avea nu frati si surori intru Hristos, ci fanatici pentru el si pentru felul in care raspandea cuvantul lui Hristos, pentru vorbele tulburatoare, unice despre Maica Domnului, Cea Grabnic Ajutatoare („Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste”, P. Sofian). A fost pictor de biserici, dar cea mai importanta lucrare a sa ramane, fara indoiala, credinta pe care cu atata bucurie a pictat-o in sufletul oamenilor.

“Ce m-a impresionat la Parintele Sofian, inca de la venirea mea la manastirea Antim acum peste 60 de ani, a fost acribia cu care citea pomelnicele credinciosilor. Se identifica aproape cu omul necajit care-I cerea sa se roage pentru el sau pentru cei apropiati. Intampina pe fiecare cu intelegere si dragoste, si-si asuma durerea lui. (…)Uneori mi se parea ca Parintele Sofian era exagerat cand facea milostenie sau cand prelungea timpul spovedaniei pana dupa miezul noptii, daruind tuturor un ajutor, un sfat, o incurajare…L-am pretuit foarte mult, el fiindu-mi duhovnic din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie in obste la Antim dupa ce am fost in puscarie si m-a sfatuit mereu cu intelepciune, temperandu-mi de fiecare data revoltele si firea mea iute” (Ieromonah Adrian Fageteanu in cartea “Un iconar de suflete – Parintele Sofian Boghiu”)

Au fost toate acestea si mult mai mult decat atat, ca uneori cuvintele-s prea putine, neputincioase cand li se cere sa povesteasca despre astfel de iubitori de Dumnezeu!

***

Multe s-au schimbat in decursul timpului…dar cum ar fi posibil sa nu iubesti Antimul cand stii, cand ai vazut aievea ce vizionari, ce profeti si-au avut salasul acolo?! Chiar daca au trecut ani buni de cand acesti mari duhovnici s-au dus de la Antim, dupa cum a oranduit Domnul, amintirea lor e nepieritoare. Locul acela a ramas impregnat de ei, de trecerea lor…

Acolo alerg de fiecare data cand ma apuca dorul acela sfasietor de Hristos. In curtea aceea miroase a trecut, a liniste si a impacare, acolo se produce o desprindere, o rupere a paramelor, o eliberare care ingaduie trairi ce nu mai pot fi negate…Imping cu putere usa masiva, greoaie, din lemn de stejar, atat de frumos sculptata, dupa cum se zice, de chiar mainile ctitorului sau, marele ierarh Antim Ivireanu, si imi urmez calea.

Acolo, in stanga altarului, o gasesc uneori pe mama ingenunchiata, murmurandu-si rugile. Ma lipesc de una din coloanele din naos si astept sa ma cutremure vocile care-l slavesc pe Dumnezeu. Si nu sunt voci de oameni. Sunt serafimi si heruvimi, arhangheli si sfinti care lauda numele Domnului, soptindu-ti iar si iar ca sa pricepi ca “Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne va intra în Impărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei, 7:21).

Iar la plecare, strang din nou in brate una din coloanele din pridvor iar racoarea ei ma binecuvanteaza la fel ca intr-o dimineata de demult. Si parca-i vad aievea pe toti cati slujeau in biserica sau treceau prin curte, cu pas domol sau mai apasat, dupa cum le era si firea: blajinul, smeritul Teofan (acum IPS, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei), grabitul Teodosie (in prezent IPS, Arhiepiscopul Tomisului), protosinghelul Irineu Curtescu (duhovnicul mamei mele, dus si domnia sa prin 2008 la o manastire din Alba) a carui plecare i-a lasat, de asemnea, neconsolati pe multi binecredinciosi, dar si pe mucalitul parinte-calugar Sofian (care mi-a scufundat-o, in cea de-a treia zi a primaverii lui 2002, pe Alexandra in cristelnita pentru ca anul urmator sa fuga de nebunia bucuresteana, sa se mantuiasca la Sihastria; prin 2007, am intrebat de dansul acolo, dar am aflat ca a fost ales staret la o manastire din Vrancea).

Manastirea Antim isi duce insa mai departe destinul sau aflat sub binecuvantarea tuturor sfintilor, dupa cum ii e hramul. Un destin din care au fost parte atat de importanta Parintii Sofian Boghiu si Adrian Fageteanu. Cu perii lor de zapada, cu straiele lor cernite, cu vocea fara umbra de indoiala, cu maini blande, de bunici si de imparati, cei doi mari duhovnici au zdrobit bolovanii impotrivirii si nevolniciei, netezind atatea si atatea carari catre Domnul.

Parinte Sofian, roaga-te pentru noi pacatosii! Parinte Adrian, ne iarta si ne sprijina in continuare…

, , , ,

6 comentarii

O zeita a coborat pe Pamant

Muzica sa vine din dimensiunea nostalgiei. E plamadita in adancurile fiintei si se varsa tot acolo, unde incep si se termina corzile sufletului.  

Mariza. Vocea sa iti rascoleste vintrele. Fado-ul ei iti provoaca un cutremur interior, iti induce o transa dureroasa si purificatoare care nu poate fi “prinsa” in cuvinte. Devii purtator de saudade (intraductibil). E tristetea care prinde glas, dar e si bucuria de a fi, pasiune pentru viata, pentru frumos, e framantarea de a intelege destinul, de a-l accepta cu bune si rele, e pornirea de a-ti plange public durerea, dorurile, nostalgiile, trecutul…

Acest amalgam naste cantece uluitoare, de o limpezime dezarmanta, al caror fior pare ca l-ai purtat dintotdeauna in tine, cu tine. Cum spune Mariza in Vielas de Alfama” – “Não há fado que não diga/Coisas do vosso passado – intr-o traducere aproximativa – Nu exista fado care sa nu-ti vorbeasca de trecut sau in Já Me Deixou” –  “Nem sempre a saudade é triste/Nem sempre a saudade é pranto e dor” ( – caci “dor” exista si in limba portugheaza….dar “dorul” din lb romana este mai apropiat ca sens de ceea ce inseamna “saudade” in portugheza; dor in portugheza inseamna durere) – Nostalgia nu este intotdeauna sfasietoare/Nu intotdeauna inseamna lacrimi si suferinta

Emotia fado-ului este atat de puternica incat Mariza nu-l poate interpreta decat traindu-l. Canta adesea plangand. Si gratie dotarii sale interioare speciale, Mariza isi reinventeaza fado-ul, cu fiecare aparitie….

Si e atat poezie in cantecele sale, in fado in general, incat versurile au o stralucire de sine statatore, nu au nevoie sa fie insotite de muzica ca sa starneasca emotie. Redau mai jos spre exemplificare cateva din strofele cantecelor sale de pe diverse albume (cu scuzele de rigoare ca nu sunt in romana, dar nu ma incumet la o traducere.Traducerea in lb engleza este cea originala, inclusa pe albumele divei; daca faceti click pe titlu, puteti asculta si inregistrarile de pe youtube):

Desejos Vãos  Eu queria ser o mar de altivo porte/Que ri e canta, a vestidão imensa!/Eu queria ser a Pedra que não pensa,/A pedra do caminho, rude e forte! Eu queria ser o Sol, a luz intensa/O bem do que é humilde e não tem sorte!/Eu queria ser a ávore tosca e densa/Que ri do mundo vão e até da morte!/Mas o Mar também chora de tristeza…/As ávores também, como quem reza,/Abrem, aos Céus, os braços, como um crente! E o Sol altivo e forte, ao fim de um dia,/Tem lágrimas de sangue na agonia!/E as Pedras…essas…pisa-as toda gente!… I would like to be the high seas/That laugh and sing their immensity/I’d like to be the stone that does not think/The stone in the pathway, rough and strong/I would like to be th Sun, its intense light/A blessing to the humble and luckless/I would like to be the tree rough and dense/That laughs at the vain world and even at death!…….But the Sea too weeps with sorrow…/And the trees too, like those at prayer/Open their arms to the heavens like a beliver!/And the Sun, strong and proud, at the end of the day/Sheds tears of blood in agony!/And the Stones…oh, they…are trodden on by everyone…

 O Deserto” No deserto/Ouço o fundo da alma/E, se a areia está calma,/O bater do coração/É que tanto deserto/Tão de repente/Faz-me pensar/Que o deserto sou eu/Se não me vieres buscar     In the desert/I hear the bottom of the soul/And, if the sand is quiet/The beat of the heart/Such a big desert/So suddenly/Makes me think/That I am the desert/If you don’t come for me. 

 “Cavaleiro MongeDo vale à montanha/Da montanha ao monte/Cavalo de sombra/Cavaleiro monge/Por casas, por prados/Por quintas, por fontes/Caminhais aliados….From the valley to the mountain/From the mountain to the hill/Horse of shadow, monk rider/Through houses/through meadows/Through gardens, through fountains/In alliance you walk.

 Morada AbertaDiz me rio que conheço/Como não conheco a mim/Quanta magua vai correr/Até o desamor ter fim/Tu nem me ouves lanceiro/Por entre vales e montes/Matando a sede ao salgueiro/Lavando a alma das fontes/Vi o meu amor partir/Num comboio de vaidades/Foi à procura de mundo/No carrocel das cidades/ Onde o viver é folgado/E dizem não há solidão….Tell me of the river that I know/as I don’t know myself/How much pain will flow/Until the hatred ends/You  can’t even hear me lancer/Amongst the valley and hills/Quenching your thirst at the willow tree/Washing your soul at the spring/I saw my love leaving/On a train of vanities/Going in the search of the world/On the carousel of the cities/Where the living is loose/An where, they say, there’ no solitude

 In concerte sale, din dorinta de a-si aduce publicul aproape de atmosfera specifica tavernelor din Mouraria si Alfama, cele doua cartiere istorice ale Lisabonei, Mariza renunta adesea la microfon. Coboara de pe scena iar vocea sa puternica, acompaniata doar de magia chitarei portugheze, inmoaie, leagana, trezeste, starneste, dezmorteste, inteteste…

Fado-ul este fara doar si poate muzica sufletului sau, dar vocea sa deosebita – una dintre cele mai bune ale lumii – ii permite sa interpreteze orice. Si jazz, si dueturi duete cu staruri internationale, si chiar si rock. Mariza a fost una dintre cele mai apreciate prezente la Festivalul Rock in Rio Lisboa & Madrid (2010) iar din colborarea cu Rui Veloso, legendar rocker portughez (are niste piese dementiale si un timbru absolut seducator – ascultati pentru inceput “Primeiro Beijo), s-au nascut doua piese incredibile “Tasco da Mouraria” si “Morada Aberta”, poate cele mai frumoase, cel mai bine orchestrate de pe Terra” , ultimul album al solistei.

Dar nu numai vocea si cantecele fadistei portugheze sunt uluitoare. Prezenta scenica a Marizei este iesita din tiparele obisnuite: par scurt, oxigenat, haine lungi pana-n pamant, cernite, accesorii gotice. Si straluceste efectiv prin fermecatoarea-i simplitate, prin modestia nedisimulata cu care primeste ropotele de aplauze, elogiile. Mariza este un fenomen care poseda o fenomenala bucurie de a darui, de a-si coplesi semenii cu minunatele sale daruri….

Mariza va concerta in Bucuresti, la Sala Palatului,
pe 11 septembrie  11 NOIEMBRIE (data la care este programat sa inceapa cel de-al III-lea Razboi Mondial :), prezis de Baba Vanga si Nostradamus, ca si de alti meseriasi de profil). 
 

 

, , , , , , ,

10 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: