Archive for category Paranormale

Femeia cu mobil din filmuletul care a bulversat internetul era doar tare de urechi, nu si „calatoare in timp”

Extraordinara descoperire a regizorului irlandez George Clarke – femeia „calatoare in timp” care vorbeste la mobil, intr-un filmulet de prezentare a premierei avute la Manns Chinese Theatre din Hollywood, in 1928, de pelicula „The Circus” a legendarului Charlie Chaplin – nu a bulversat in niciun fel lumea stiintifica. Ba dimpotriva, expertii in istoria aparatelor auditive sunt de parere ca, de fapt, ceea ce tine femeia la ureche ar fi mai degraba un astfel de dispozitiv decat un celular.

Intr-adevar, dupa cum sustine si regizorul Clarke, aparatul din mana femeii nu pare sa fie o trompeta auditiva, dar nu toate dispozitivele auditive de la acea vreme erau neaparat mari si rotunde, explica Philip Skroska, de la arhivele Bernard Becker Medical Library ale Universitatii Washington din St Louis. Existau, de asemenea, si variante mai scurte, dreptunghiulare. Iata, asadar, de ce un astfel de dispozitiv dintr-un filmulet din 1928, vizionat in secolul XXI pe Youtube poate fi usor confundat cu un telefon mobil. Totusi, Philip Skroska nu isi explica de ce femeia pare sa vorbeasca (o posibila varianta ar fi ca tipa la barbatul care se deplaseaza grabit inaintea sa sau pur si simplu vorbeste de una singura). Sursa text si foto: http://www.livescience.com/

, , , , , ,

2 comentarii

Cartofi cu crucea-n ei

Aparent, o zi ca oricare alta. Aceeasi lentoare matinala, aceleasi indemnuri sacaitoare adresate scolaritei familiei. Au fost totusi cateva aspecte care ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri: vestea neplacuta venita pe mail dis-de-dimineata; doamna stirba de la chioscul cu ziare tremura atat de tare ca-i clantaneau zgomotos cele doua-trei cioturi pe care mi le arata, in semn de prietenie, ori de cate ori ii fac vanzare. „Da’ ce-ati patit, doamna?” , zic. ” Pai nu vazusi, mama, cum l-a azvarlit pe baietasul ala de pe motocicleta?”. Nu vazusem. Ma uit spre locul coliziunii om-masina, dar motociclistul era bine-mersi, intreg si pe picioarele lui. Mai speriat era soferul auto si mai sifonata era aripa dreapta a autoturismului…In fine, treaba lor, eu o tai spre casa ca mi-e cam frig si nu de la frigul de afara, ci de la o raceala interioara. Imi trag nasul si fug sa-mi bag pe gat niste paracetamoale….

Dar n-am stare sa stau cuminte la orizontala si ma apuc de curatat cartofi, ca acum apare scolarita si i-o fi si ei foame, macar o data la trei luni, de Sfanta Parascheva, de Craciun si de Pasti. Asadar, in timp ce slujba Sfintei Cuvioase Parascheava era in plina desfasurare la Iasi, cu toata floarea cea vestita a BOR, eu descojeam barabule si imi trageam nasul de raceala si de nervi, ca nu-mi place bucatareala nici sa ma pici cu ceara!

Pana aici nimic iesit din comun. Dar abia acum incepe partea interesanta! Pe afara, cartoful absolut normal, achizitionat de la micul si zglobiul producator agricol care vine cu bunatati in fata la Academia Militara. Coaja la fel, coaja normala, nimic suspect. Ii spal bine-bine, incomparabil mai bine ca Jamie Oliver. Si ii iau la despicat sa-i fac cubulete pentru piure. Il injumatatesc pe primul, dar il dau deoparte dupa ce vad ditamai gauroiul in adancurile fiintei lui. Cu al doilea la fel. Si am tinut-o tot asa…pana s-a umplut chiuveta de cartofi cu – cand ma uit mai bine, fratilor – CRUCI adanc scobite in maruntaiele lor albicioase.

Această prezentare necesită JavaScript.

Incep sa vorbesc de una singura: „Mare ti-e puterea ta, Doamne, si cu cartofii astia! Mare pisicher micutul producator roman! I-o fi cultivat in cimitir, Doamne, de au toti cruci in ei?” . „Pai si io ce-i dau copilului sa manance? Cruci?”. Dar nu m-am descurajat. „Mi-am zis: daca asta e vrerea ta, Doamne, stai macar sa le fac niste poze sa-i dau pe internet sa vada tot cititorul minunea”.

Eu sper sa fie semn bun, sa vina si la mine, si la dvs, norocul!

, , , ,

2 comentarii

„Iti place sau nu, 2012 se apropie!” sau „Vom muri precum broastele fierte la foc mic”

N-am mai vorbit de multisor de Gabriel Salman, cel mai mare constructor de buncare in viata. Si m-a lovit brusc un fel de dor de…de barbuta lui inspicata, de tehnicile lui de supravietuire, de instalatiile electrice, dar mai ales de duiosia cu care brodeaza scenarii apocaliptice. La lasarea serii am hotarat sa arunc un ochi inchis la culoare pe situl marelui constructor sa vad ce se mai aude cu sfarsitul lumii, cu 2012 si restul.

Domnule, ce sa mai, jos palaria…Gabi Salman n-a stat nici macar o secunda cu mainile in san. A muncit ca un sclav, s-a documentat, a accesat documente secretizate si apoi s-a pus pe scris si a scris, a scris….a scris muuuuuuult, ca oamenii sa inteleaga ca nu e de gluma. A pus acolo rezultatele cercetarilor, investigatiilor, toata munca lui de-o viata iar rezultatul vorbeste de la sine:

Concluzia lui Salman nu are nevoie de niciun fel de comentarii: Doua dintre cele trei scenarii care conduc invariabil catre sfârsitul civilizatiei asa cum o cunoastem în prezent, se deruleaza sub ochii nostrii si suntem atât de orbi, de preocupati de prostiile de zi cu zi încat nu vedem ca suntem pe marginea prapastiei. Cât priveste scenariul legat de activitatea solara si influenta acestuia asupra Terei primim continuu avertizari chiar si pe sursele principale mass media dar noi, în aroganta si indolenta noastra nu luam nimic în seama pâna când va fi prea târziu si vom muri precum broastele fierte la foc mic.
Ideea este ca ne traim ultimii ani daca nu incepem sa facem ceva chiar acum.
In urmatoarele articole ma voi concentra pe cauzele psihologice ale nepasarii noastre si pe solutiile de salvare.”

Apropo – la HBO ruleaza, de ceva vreme, „Knowing” sau „Numere Fatale”, in traducerea alor nostri, un film cu Nicolas Cage. Ai putea jura ca scenariul a fost scris in colaborare cu Gabi Salman.  Si uite asa, cand l-am vazut, in loc sa mi se faca frica, am ras cu lacrimi.  Nu l-ati vazut? Pe scrut: niste desene despre viitor ale unor scolari din 1959 sunt dezgropate 50 de ani mai tarziu iar o hartie plina de numere ajunge in posesia baietelului lui Nicolas Cage (in film, profesor de astrofizica). Cu IQ-ul lui hollywoodian, Cage reuseste sa se prinda ca hartia aia inseamna „ceva” dupa ce observa, printre atatea cifre, sirul 911012996, atacurile teroriste de la 11 septembrie 01 si numarul victimelor. Curand, proful Cage afla intregul adevar: numerele sunt, de fapt, datele dezastrelor importante care au lovit omenirea in ultimii 50 de ani. Trei dintre acestea sunt insa prevazute a avea loc in viitorul apropiat. Actiunea filmului curge iar doua dintre previziuni se produc asa cum scrie pe foaie, data si numarul victimelor fiind exacte . Apare si Diana, fiica autoarei infricosatoarelor previziuni, si, impreuna cu ea, prof. Cage ajunge la concluzia ca ultimul numar de pe hartie – 33- este de fapt un dublu EE in oglinda. Ce reprezinta EE? Everyone Else, adicatelea toata populatia. Rezulta deci ca, dupa ultima mare catastrofa, nu vor exista supravietuitori. Si, in final, Pamantul e parjolit in intregime. Dar viata nu moare se muta putin pe alta planeta…E si asta un punct de vedere :).

, , , , , , ,

3 comentarii

S-a lansat pe piata „metoda curelei de transmisie”?

Azi pe la pranz, in zona Mega Image 13 septembrie. Abia parcasem si ma incerca o usoara nervozitate ca nu gasisem loc chiar in fata la Mega. Aveam la mine 50 de lei plus 42 lei, fabuloasa alocatie a copilului pe care mi-o inmanase, zambitoare, o angajata a Postei Romane dupa o asteptare prelungita care ma imbatranise cu cel putin zece minute. Ma gandeam la un articol citit recent in Jurnalul National – vezi aici – care desi mi-a placut, nu mi-a schimbat increderea in politistii nemilitieni. Mi-am redus viteza de mers si am lasat sa treaca inaintea mea un individ blond, ravasit, cu mers agitat…Din sens opus venea un altul, mai normal.

„Normalul” m-a intrebat daca sunt „conducator autor”. „Cred ca ma intelegeti prin ce trec…Mi s-a rupt cureaua de transmisie. Astia de la Ford imi cer 40 lei pe care nu-i am. Doamna cu Matizul (si mi-a aratat o doamna care iesea cu un Matiz din parcare) mi-a dat 10 lei. Puteti sa-mi dati si dvs macar 10 lei? Va las permisul auto… Va las permisul, haideti ca va las permisul!”, a repetat „normalul”. Curea de transmisie, Ford, Matiz, permis auto, 10 lei…..nu pricepeam nimic…Un escroc, mi-am zis, drept pentru care i-am raspuns „NU!” si am intrat in Mega Image inaintea blondului agitat. Am aplicat cu succces principiul decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa si am cheltuit toti banii ca sa nu mai aiba nimeni ce sa-mi ceara sau, eventual, sa-mi fure!

, , , , , ,

Lasă un comentariu

Destine incurcate

Vietile noastre au luat o intorsatura bizara in iarna aceea in care mamaie a uitat cum se aprinde focul si picioarele i s-au transformat in doua vinete inca necoapte. Nu mai stia nici cum se descanta bobii ca sa citeasca viitorul, nici cum se alunga duhurile necurate de pe batatura. Le-a cerut nepotilor sa-i aduca, de la bibiloteca scolii din sat, o carte „ca sa nu uite literele”. Nu prea s-au priceput sa aleaga si au venit cu „Din poezia scandinava”, din colectia veche Biblioteca Pentru Toti. Si uite asa, la aproape 80 de ani si cu doua vinete in loc de picioare, nemastiind sa dea cu sapa, sa mature, sa coasa, sa puna de mamaliga sau sa aprinda focul, mamaie, care a fost la scoala doar pana in clasa a IV-a, s-a apucat sa-i citeasca pe poetii scandinavi. Daca n-as fi atins volumul cu mana mea, daca n-as fi vazut cartea pe masa verde din odaita ei, si eu as fi gandit probabil la fel ca voi – e ireal, neverosimil, e o fantezie. Dar am vazut inca si mai multe! Si nu e prima data cand le povestesc….

Era in permanenta un iures, o harmalaie, o agitatie pe batatura, o dezordine de nedescris de la necuratii care alergau slobozi, goleau noaptea peturi la poarta si le aruncau peste gard, in curte. Cand venea vreun vecin cu pomana, necuratii se asezau inaintea ei la masa iar ea nu mai gasea nimic in farfurie. Unul se intrupase intr-o motan tarcat, hulpav si impertinent. O fiara artagoasa si lenesa! Ii scotocea prin pachetele primite de la Bucuresti si ii fura toti biscuitii. Ea nu zicea nimic. Il lasa sa manance, indemnandu-l cu aceleasi cuvinte pe care altadata ni le spunea noua „mananca, mama, mananca”. Intr-o zi s-a lacomit insa, cotoaroaba, si a dat sa plece cu un salam intreg. Ce festin ar fi fost pe burtile lui daca nu ar fi venit cu viteza si precizia unei ghiulele otomane sutul naucitor al maica-mii care l-a propulsat, cu tot cu salam, prin doua randuri de usi, e drept, deschise. Cum nu e genul care sa bata in retragere, mama a luat matura si a continuat asaltul pana la victoria finala soldata cu una bucata salam tavalita prin tarana, cu pielitele facute ferfenita, si una bucata motan si flamand, si cotonogit. A luat salamul de pe jos, l-a spalat, a taiat partile muscate si a decretat: “Las’ ca-i bun! Ca doar n-am dat atatia bani pe el sa-l dam la pisici”.

In ciuda atacurilor sporadice ale maica-mii, duhurile rele si-au vazut in continuare de treburile lor. Intr-o zi au plecat cu frigiderul in carca. Din varful patului, mamaie s-a uitat lung dupa ele, dar nu le-a zis nimic. Apoi i-au luat lenjeriile, plapumile, canile, farfuriile, paharele, tacamurile, prosoapele. Iar intr-o zi si aparatul de radio care avea ceas. Atunci lucrurile s-au incurcat si mai tare. Nu mai stia daca e dimineata sau seara daca e devreme sau tarziu. Nu ca ar fi avut vreo treaba, dar a inceput sa amestece visele de noapte, gandurile, amintirile, oamenii si locurile. Mamei mele a inceput sa-i spuna din ce in ce mai des “mama”. Incurca si ordinea venirilor noastre pe lume. Eu eram mama iar mama era mama ei.  Unea mereu prezentul cu un trecut atat de incurcat ca nu mai stiam nici noi cine a cui mama e. Si nici daca ea mai era mamaia mea, pentru ca ochii ii lacrimau tot timpul si nu puteam sa-mi dau seama daca aveau culoarea padurii. Cand ne-am dus s-o luam la Bucuresti era convinsa ca am venit pentru ca asa ne-a zis Ionut, nepotul ei preferat. “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani”. “Nu, n-a murit! Va place sa vorbiti tot felul de prostii! Daca a stat toata noaptea cu mine, cum sa fie mort?”. “Mergi cu noi, mamaie, la Bucuresti?”, “Merg, maica, merg, ca m-am saturat de dracii astia”.

Peste cateva luni la Bucuresti: “Ati mai fost la tara? Ce mai e pe acasa? Cand vine Ionut sa ma vada?”, “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani. TREI ANI! Da?”, “Ete na! Nu mai spune! Si cum a murit bietu’ de el, manca-l-ar mama ?”, “Pai de plamani. Ca era bolnav si nu l-ati dus la doctor. Cand ati chemat salvarea era prea tarziu…”, “Asa e, mama, a fost bolnav, bietu’ de el. L-a lasat nenorocita de ma-sa sa moara, nu ar mai rabda-o pamantul!”. Erau si zile cand isi amintea. Si de Stelus, baiatul ei mort la nici 24 de ani, de nea Stan, padurarul mort si el acum vreo 15 ani, si de fina Vasilica, vie si vioaie inca, confidenta si mana ei dreapta, de tataie, parcalabul ei nabadaios si depravat, despre care se plangea ca o curtase pana si pe betiva aia de tanti Lenuta, chiar cu cateva luni inainte sa moara. “Nu mai putea sa se spele singur la cur, dar de muieri era capabel”, zicea cu naduf. “Ce te doare, mamaie?” “Ce sa ma doara, frate? Chicerilii astea nu mai sunt bune de nimic!”; “Mai tii minte, mamaie, cand mergeam noi la padure cu fina Vasilica si cu nea Pitpalacu si mancam salata de rosii cu ardei iuti”, “Da, frate, cum sa nu….Offff, ce mai viata am avut! Saracut de maica-mea!”. Si le povestea cucoanelor din salon viata sa. Iar ele isi uitau propriile vieti ascultand intortocheata poveste a unei femei simple de la tara  Apoi uita si ea, din nou. Am trait asa, fara sa pricepem mare lucru. Cand a venit preotul s-o spovedeasca si s-o impartaseasca – un preot mai batran ca ea de la o bisericuta din apropiere, care abia a putut sa urce cele doua etaje pana la salon – mamaie a pufnit in ras: “iata, parintilii ce batran e!”. Lui nu i-a acordat prea mare atentie. In schimb, pe mine nu m-a scapat nicio secunda din ochi. “Dar fata cu cine ai lasat-o? Cand nu ti-o mai place, sa-mi dai mie, mama, fusta asta. Ca tare frumoasa mai e!” “Lasa asta acum. Vorbim mai tarziu”. “Hai, spune-i parintelui ce pacate ai, ce ai pe suflet”, “Ete, da’ parca io mai stiu. N-am niciun pacat! Ce pacat sa am?”.

A murit in cea mai frumoasa zi de noiembrie din cate s-au pomenit vreodata. Toate s-au limpezit atunci. Am priceput ca ea a disparut fizic, abia dupa ce s-a mutat putin cate putin in noi.

PS Ea a fost si va ramane eroina mea.

, , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii

200 de minute

Acesta este noul record mondial in materie de levitatie stabilit de doi magicieni gemeni din Chile. Vreme de trei ore si jumatate,  Nicolas Luisetti si John Paul Olhaberry s-au aflat, de-o parte si de alta a unui stalp metalic, cu sapte metri mai sus decat restul locuitorilor din Santiago, capitala statului Chile care a sarbatorit implinirea a 200 de ani de la dobandirea independentei.

Curiosii s-au intrecut in enumera posibilele trucuri folosite de cei doi pentru acest senzational numar de iluzionism. Unii au fost de parere ca magicienii aveau pe sub haine un sistem de bare metalice cu ajutorul carora erau agatati de stalp. Greu de spus….

, , , ,

Lasă un comentariu

Am inceput sa vad OZN-uri

Aseara, pe la 20.45-21.00. Eram in masina pe panta de la Academia Militara si motaiam pe scaunul din dreapta cand am vazut o lumina in directia Ghencea/Drumul Taberei. Mare, rotunda, nemiscata….Avion? Nu, au spus ceilalti colegi de masina. Elicopter? Posibil, dar de ce sta intr-un singur loc? Stea? Prea mare si prea aproape, am fost cu totii de acord. OZN? Am ras….

In doua-trei minute am ajuns sus la noi, la etajul opt, unde e cald si….foarte cald uneori. Ne-am bulucit cu totii catre geamul de la sufragerie. I-am facut poze cu aparatul nostru de vacanta, dar rezultatul a fost nesatisfacator:

A fost chemat vecinu’ Cornel, care e psiholog. Nu, nu ca sa ne psihanalizeze, ci pentru foto ca are aparat mai smecher. La el, OZN-ul a iesit ceva mai bine:

Au venit apoi sa vada OZN-ul Ana si Anastasia, sotia si fetita vecinului. Ana e medic si nu e genul se persoana care sa se impresioneze la luminitele de pe cer. „O fi un satelit de comunicatii”, a zis ea sec. Nici Anastasia, doi ani si sase luni, n-a fost prea marcata. Ne-a spus doar: „Eu n-am papat inca”. Cornel a fost ceva mai rezervat: „Bai, eu nu le am cu chestiile astea”.

Pe la 22.00, cand m-am uitat din nou pe geam, OZN-ul disparuse. Nu insa si din mintea Alexandrei noastre.

Dis-de-dimineata: „Tati, tati, te-ai uitat pe geam?”, „Nu, de ce sa ma uit?”, „Sa vezi daca mai sunt oameni”, „Pai de ce sa nu mai fie?!”, „Poate i-au omorat extraterestrii. Hai, uita-te, te rog”. Si s-a uitat. Da, oamenii erau la locul lor….

Lasă un comentariu

Ezoteristul care ma tulbura

Inele (multe), cercel, bratari (nenumarate), plus un aer degajat, plus siguranta cititorului de wikipedia consolidata prin apartenenta la diverse asociatii, comitete, organizatii si societati secrete, oculte,  paranormale, parapsihologice, etc. Intr-un decor de inspiratie twin-peaksiana,dar mov inca de dinainte ca Mircea Geoana sa fie ars cu Flacara Violet, Oreste (Scarlat Teodorescu) ne racaie la chakre vinerea, dupa 22.oo, pe B1.

Dincolo de aceste aprecieri cu o usoara tenta ironica (la care am apelat din neputinta a de pricepe – inca – amalgamul de elemente crestine, precrestine, islamice, budiste, samanice dezvoltat in cadrul emisiunilor),  Oreste pare sa fi depasit etapa unui Ezoterica Venturiano oarecare din 2008. Pare astazi mai onest, mai echilibrat, mai impacat cu sine insusi intr-o masura mai mare decat fostii sai colegi Mircea Badea si Teo Trandafir (alaturi de care presta o scalambaiala patetica pe la matinalele neolitice ale Antenei 1).

Chiar daca nu descalcesc intotdeauna expozeurile ezoterice ale lui Oreste si invitatilor sai, am inceput sa cred ca, intr-o proportie decenta, realizatorul tv  isi vede de treaba, se ia in serios, castiga teren cu pasi mici, dar siguri pe directia in care se deplaseaza. Iar telespectatorii au inceput si ei, cumva, sa simta asta.

 Am intrebat recent un adolescent – un tanar cu inteligenta peste medie – ce emisiuni  tv  urmareste. Ma asteptam sa numeasca vreuna de pe Discovery, Animal Planet, National Geographic… Ntz!  “Codul lui Oreste”.  Si apoi, in contexte complet diferite, am auzit alte si alte comentarii pozitive pe marginea Codului.

Chiar daca vorbeste uneori mai mult decat invitatii, are un zambet usor fortat si pare ca doreste ca lumea sa stie ca el stie, poseda, cunoaste, Oreste este pe cale sa devina ceea ce, sincer,  nu mi-as fi imaginat:  un tip simpatic.

Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: