Moromete – ultimul capitol

Sorin Preda citeste, diseara, din „Moromete – ultimul capitol”, la Clubul de Proza.

Pe Sorin Preda multi dintre noi il „stim” mai ales prin intermediul reportajelor din Formula As, scrieri care tasnesc drept din sanul prozei profunde, al literaturii contemporane de referinta. De altfel, Sorin Preda nu se sfieste sa-si exprime crezul: „ziaristul trebuie sa renunte la complexul literaturii, pentru ca este, pe undeva, pe picior de egalitate cu scriitorul”. Fierbinteala pe care o simti parcurgandu-i textele are drept cauza nu doar emotia pricinuita de puterea hipnotica pe care Sorin Preda o are asupra cuvintelor, ci si senzatia acuta de teleportare la fata locului datorate privirii scrutatoare, informatiei dense, convingatoare, indiscutabile cu care ne copleseste autorul.

„Moromete – ultimul capitol”, aparut anul trecut la Editura Academiei, este un volum de interviuri care poarta semnatura domniei sale. Pentru ca nu l-am remarcat expus in librarii, m-am intrebat, fireste, ce anume contine. Se pare insa ca discretia, modestia din viata de zi cu zi a prozatorului se manifesta si cu ocazia acestui eveniment publicistic, conduita oarecum iesita din tiparele acestor vremuri cand orice scribalau freamata de dorinta sa iasa la rampa. Nu ma mira insa. Si la facultate era la fel: cand mai toti profesorii se sufocau sub povara propriei eruditii, domnul Preda aproape ca-ti dadea impresia ca se afla acolo pentru a invata de la noi.

Desi am scotocit netul cu destul aplomb, nu am reusit sa aflu nici macar coperta volumului domniei sale. Am gasit in schimb o cronica in Romania Literara semnata Cosmin Ciotlos:

Fratele cel mic

Ca să vezi: din Moromeţii, ultimul capitol, cel mai mult mi-au plăcut primele capitole. E vorba despre cartea de interviuri gândită şi alcătuită de prozatorul Sorin Preda (nepot de frate, cum se ştie, al lui Marin Preda).

Apărută anul trecut la Editura Academiei, ea n-a avut aproape nici un ecou în presa culturală. Cu o singură excepţie, aceea a lui Eugen Simion (care i-a făcut un bine reluând în revista „Cultura” cele câteva pagini deja publicate în volum), nimeni n-a comentat-o. Mai mult: n-a pomenit-o.

Dacă ar fi fost o simplă încercare hagiografică ocazionată de împlinirea a treizeci de ani de la dispariţia autorului Moromeţilor, probabil că nici eu n-aş fi scris despre ea. Aş fi frunzărit-o, desigur, cu oarecare interes. (Sporit, mă gândesc, de amănuntul că am recitit de curând cu plăcere Întâlnirea din Pământuri şi Imposibila întoarcere.) Dar nu mai mult decât atât.

Aşadar, aceasta nu e o carte despre Marin Preda. E una despre talentul lui Marin Preda. Talent, la urma urmei, impersonal. Sau suprapersonal. Aproape toţi cei care răspund, aici, întrebărilor, par molipsiţi de un anume spirit al giumbuşlucului. Au intuiţia vorbirii în mai multe ape, ştiu când să tacă adânc, cu subînţelesuri, şi când să audă doar ce vor.

Spuneam că primele capitole mi-au plăcut cel mai mult. De fapt mi-au plăcut toate capitolele în care Sorin Preda îi dă cuvântul propriului tată, fratele mai mic al lui Marin şi implicit mezinul familiei. Alexandru (Sae) e pentru autorul Ultimului capitol ceea ce fusese Tudor Călăraşu pentru autorul Moromeţilor.

Iată-l într-o secvenţă de numai câteva rânduri decupate din paginile care deschid, emoţionant, cartea: „De ce îl cheamă Sae şi nu altfel? Alexandru Preda, adică tatăl meu, ridică din umeri, constatând oarecum filosofic: «Ei, uite, la asta nu m-am gândit.» Dacă insişti cu întrebarea şi îl enervezi un pic, îţi dă răspunsul pe măsură: «Să se mire proştii, d-aia!» […] Dintre toţi fraţii, Sae e singurul netrecut în Moromeţii. Nici vorbă să se fi supărat pentru asta. […] E mândru, totuşi, că pe un exemplar din Delirul, Marin Preda îi mulţumea pentru formula de-acum celebră: «Pe ce te bazezi?» Scriitorul a luat-o de la el. Prin urmare, într-un fel, Sae a intrat în istoria literaturii, ca toţi ceilalţi din familie.” (p. 8)

O dată cu cartea aceasta, aş zice că mai intră o dată. O mulţime de replici ale sale sunt memorabile. Întrebat, uşor idilic, a ce mirosea o anume prăvălie din copilăria lui, răspunde în doi peri: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea… A ce poate să miroasă într-o prăvălie? A alimente… A bomboane, a ulei, a zahăr… Nu era supermarket. Era o prăvălioară, acolo.” (p. 17)

Apropo de eventualele deosebiri dintre volumele I şi II ale Moromeţilor, devine sfătos, dar nu mai puţin ştrengar: „Măi, Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acum că nu e nici una, cum pic?” (p. 41) În faţa unei suspiciuni care-i vizează adesea pe criticii literari (anume că n-ar fi citit cutare op şi că, deci, se pronunţă cam pe deasupra), replica lui e cea mai bună dintre replicile posibile: „L-am citit, dar nu mai reţin fiecare amănunt în parte… În nici un caz, când am citit cartea nu m-am gândit că o să vină fiu-meu peste patruzeci de ani să mă întrebe ce am reţinut din carte… Vrei să fabulez?” (p. 41)

Omul e chivernisit, nu face risipă de cuvinte. „Capodopera” răspărului său se rezumă la şase cuvinte. Exact câte are şi-ntrebarea:
„– Avea relaţii cu fraţii mai mari?
– Sigur că avea. Relaţii de rudenie.” (p. 46)

Datorită întâi şi-ntâi acestui spectacol oferit de Sae, interviurile din Ultimul capitol se parcurg cu senzaţia de veritabil dialog romanesc. Şi n-o spun întâmplător. Până la un punct, Moromeţii, ultimul capitol reprezintă o proză de montaj. E un gen de care optzeciştii de la Cenaclul Junimea (printre care şi desantistul Sorin Preda) nu sunt deloc străini. Practic, cei cu care dialoghează el aici sunt ceva mai mult decât simpli respondenţi: sunt personaje. Dac-ar fi să-l luăm doar pe Sae, acesta apare, în varii secvenţe, când ca „fratele cel mic al scriitorului” (p. 15), când ca „mezinul familiei Călăraşu” (p. 38), când ca „fratele scriitorului.” (p. 125). N-aş pune variaţia doar pe seama necesităţilor stilistice. Într-un fel, evoluţia aceasta ţine de adecvarea la context. Şi mai clar stau lucrurile cu o prezenţă mai puţin vocală a cărţii: Dobre I. Burcea. În scurtele lui intervenţii, acesta e etichetat drept „siliştean, profesor de română şi autorul unei monografii despre Marin Preda” (p. 23), „consătean” (p. 53), „profesor pensionar” (p. 123), „fiu al satului” (p. 149), pentru ca, într-un final (p. 203) să rămână, din el, doar numele. E o întreagă poveste de viaţă condensată aici.

Dintr-un consistent material strict gazetăresc, deci, Sorin Preda a făcut, fără să intervină în substanţa lui, proză. Către această concluzie îndeamnă încă două detalii, aşa zicând, editoriale.

În primul rând interviurile nu sunt datate. Ilinca Baltac (sora mai mare a lui Marin) a murit în 1995, dar ceilalţi trăiesc şi azi. Sae, de pildă (am eu o slăbiciune pentru el!), locuieşte în Bacău şi are 84 de ani. Când a vorbit cu fiecare, autorul nu ne spune. Oricum, într-o vreme când timpul, nu-i aşa, avea încă răbdare.

În al doilea rând, există, în Ultimul capitol o serie de interludii, intitulate Poiana lui Iocan a căror structură e strict confesivă. Ele conţin fragmente, uneori de numai câteva zeci de cuvinte, alteori puţin mai lungi, semnate de diverşi cunoscuţi ai lui Preda (sau chiar de Preda însuşi, în ipostază de tânăr epistolier). De la prietenul din copilărie Minică Roşu până la poeta Aurora Cornu şi de la fiii scriitorului până la nepotul scriitor şi el. Legea de funcţionare a acestei „rubrici” e deplina libertate. Aici, montajul contează mai presus de orice. (Apropo de cei indexaţi în această poiană livrescă: nu ştiu, aşa că întreb, ce e cu textul de la pp. 107- 108. Din câte înţeleg, e un „apocrif” care circulă pe internet. Atunci de ce e atribuit lui Marin Preda şi nu, cum se face, unui Pseudo Marin Preda?)

Am citat destul din carte şi încă ar fi destule de citat. De exemplu peisajul tensiunii sumbre din Siliştea Gumeşti cea de azi, devenită, surprinzător, din vatră veche, o vatră a sinucigaşilor. Mâna de jurnalist a lui Sorin Preda surprinde inclusiv biletul de adio pe care văcarul satului l-a lăsat nevestei: „Florico, pa!” (p. 226)

Favorita mea rămâne însă scena, relatată de Ilinca, în care un urmaş al familiei Moromete, (al adevăratei familii Moromete aşadar, de la care Preda n-a împrumutat decât numele) strigă, la fiecare drum pe care-l are de făcut prin faţa bibliotecii, atât cât să-l audă toată lumea: „Mă duc să iau cartea lui tetea!” (p. 27) N-a citit-o şi n-o va citi niciodată. Dar faptul că pe copertă apare numele alor săi îi conferă un netulburat instinct al paternităţii. Cu alte cuvinte, numele lui „tetea” e echivalent cu semnătura lui „tetea”. Imaginea pare desprinsă dintr-o formidabilă utopie postmodernă.

Aceasta e cartea, de fapt. Oricât de interesante, căci sunt interesante, mărturiile dinspre finalul ei (aparţinând primei şi ultimei soţii a scriitorului, adică Aurorei Cornu şi Elenei Preda, apoi colegei de editură, Magdalena Popescu Bedrosian, şi, cum spuneam, criticului literar Eugen Simion) par să nu-i mai aparţină cu adevărat. Ele sunt din altă lume decât cea gratuit vorbăreaţă a Moromeţilor.

O „proză” insolită de Sorin Preda, are parte, aşadar, de patru „postfeţe” despre Marin Preda!

Sursa: Romania Literara

 

 

, , , , ,

  1. #1 by simona ionescu on 25 Ianuarie 2011 - 11:41 am

    Mare placere mi/ai facut cu acest text! L/am re-descoperit pe Sorin Preda! La inceputul anilor 90, a fost colegi la Tineretul liber. Ii citeam cu nesat reportajele si/l priveam ca pe un model, eu – proaspat reporter, el – scriitor optzecist! Publica rar, fiindca presa luase alta turnura. L/am descoperit pe Sorin, peste alti ani, in Formula As. Acolo n-a avut oprelisti de spatiu, iar textele lui erau o incantare.
    Nici eu n/am stiut de aceasta carte, dar sper sa o gasesc in vreo librarie, sa o asez apoi langa volumele unchiului sau.

  2. #2 by Camelia Tabacu on 25 Ianuarie 2011 - 12:13 pm

    Simona, eu il divinizez. Uneori ii reprosez (in gand :), bineinteles), radicalismul discretiei pentru ca are atata de oferit, atatea sa ne invete…Nu stiu, dar sunt tentata sa cred ca nu mai e-n echipa care preda la Facultatea de Jurnalistica. Pacat!

  3. #3 by Dulce Deea on 27 Ianuarie 2011 - 11:40 am

    Fenomenal. Mulţumim, Camelia, pentru că ne-ai dat de ştire. Habar n-aveam de cartea aceasta a lui Sorin Preda, deşi îl citesc şi eu cu nesaţ în Formula As. Iar de Moromete şi de Marin Preda rămân iremediabil îndrăgostită…

    Mi-ai făcut o bucurie extraordinară, abia aştept să citesc… ultimul capitol 🙂

    Dacă tu îl cunoşti pe Sorin Preda, spune-i că mulţi îi aşteaptă scrierile. Poate îi convingi sufletul bun să-şi îndulcească „radicalismul discreţiei”. :)))

  4. #4 by Camelia Tabacu on 27 Ianuarie 2011 - 3:00 pm

    :((( Cred ca tb sa asteptam o reeditare ca nu s-au tras decat vreo 200 de bucati…I-am transmis, marti, prin sotul meu deja ceva asemanator. Zice ca nu e discret, e doar timid :).

  5. #5 by Alex-Maicon on 2 Decembrie 2014 - 3:48 pm

    de unde pot citi ultimul capitol din volumul 1? ca, cartile de la biblioteca noastra sunt de toata jena. lipsesc pagini..

  1. despre 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: