Moartea castanelor salbatice

E vremea castanelor amagite de viclenia vantului care promite sa le destainuie secretul zborului etern. Sub luna plina, depozitara dorintele refulate, gandurilor si dorurilor amanate, frumoasele cu netezimea pielii de fecioara se lasa ispitite si, parasindu-si culcusul tepos, se arunca in gol, convinse ca au greutatea visului.

Brusc, simt insa cum o forta le smulge cu manie din bratele inselatoare ale vantului si le trage violent in alta directia. Cu rasuflarea taiata de zbaterea inutila, cu neputina impotrivirii in miezul lor infierbantat de dorinta, castana cade, nevolnica, la pieptul batatorit al pamantului, varsandu-si ultimele lacrimi sub frunze cu miros de lintoliu si moarte.

24 septembrie. Aleile parcului sunt pline de castanele culese de vant si aruncate apoi la intamplare. Un soare molesit cerceteaza atent caderile in ispita si pufneste, din cand in cand, nemultumit: „Ce zi nepotrivita, ce zi nepotrivita!”

Elevii Scolii de Muzica nr 3 au ajuns muzicanti stradali

Alexandra este eleva a Scolii de Muzica si Arte nr 3, din Bucuresti. Invata sa cante la pian. In luna iunie munca ei a dat primele roade: un premiu pe Bucuresti si unul pe tara. Ne-am bucurat foarte tare. Acum nu ne mai bucuram. De aproape doua saptamani a inceput scoala. Mai exact alte scoli au inceput pentru ca la scoala Alexandrei, in cinci ani de zile, cu toate milioanele Bancii Europene de Investitii, abia in aceasta vara s-a refacut acoperisul. Restul e ruina!  VEZI AICI! Vreau sa aveti in vedere si faptul ca nu este o scoala de periferie, ascunsa de ochii trecatorilor, este situata pe una din cele mai circulate artere din Bucuresti – Stirbei Voda. Situatia deplorabila in care a ajuns o cladire istorica, inaugurata la 1881, se vede cat de poate de clar din strada, fie ca treci cu autoturismul personal, cu autobuzul sau pe jos.

Colac peste pupaza, drama asta a copilasilor si profesorilor lor (absolventi de Conservator, oamenii de calitate, modesti, cu bun simt, dascali in adevaratul sens al cuvantului cum rar mai gasesti in invatamantul romanesc si stiu ce spun pentru ca Alexandra merge si la scoala „normala” nr 146 de pe Soseaua Panduri) s-a amplificat dupa ce conducerea gradinitei cu program scurt nr 248, de pe strada Ostasilor, care ii gazduia temporar, le-a scos hodoronc-tronc pianele pe hol si le-a interzis sa-si mai desfasoare orele acolo. Nimeni nu stie de ce.

Ce facem acum? Deocamdata asteptam….Ce? Sa se imbuneze doamna Emilia Lupu, directoarea de la gradinita de pe strada Ostasilor, si sa nu ne mai tina copilasii la usa. Ca asa se face muzica, performanta, SCOALA adevarata in tara asta: cu milogeala, cu saru’ mana, cu bogdaproste…

 

Florentin Pandele a adus maretia tarilor rusi in Voluntari

Florentin Pandele din Voluntari a umblat mult prin lume. A fost si la Versailles, la Schonbrunn, la Metropolitan Museum, Alhambra, dar cel mai mult i-a placut la Ermitaj, resedinta de iarna a tarilor rusi. In sufletul lui si el simte un fel de tar, dar mai micut. Un tar de Voluntari.

Cum era si normal, micutul tar de Voluntari detine un micut Ermitaj, uluitor prin rafinament, imbinarea eclectica, energizanta, indrazneata, inovatoare a mai multor stiluri decorative: mobilier si semineu rococo, sfesnice de inspiratie baroca, masuta in stil Biedermeier, pozitionate in asa fel incat accentul sa cada pe piesa de rezistenta a acestei case-muzeu  – splendidul ceas Art Nouveau din spatele doamnei Gabriela Vranceanu Firea.

Putina monstruozitate

Ador dailymail.co.uk! Pentru ca ne rasfata apetitul pentru urat, hidos, monstruos, groaznic, scabros.

Asa se canta acum in scolilele noastre:

A ruginit frunza din vii /salariile profilor au scazut/iar nepasarea a crescut…

„Verdele” a fost adaugat la domiciliul elevului:

S-a lansat pe piata „metoda curelei de transmisie”?

Azi pe la pranz, in zona Mega Image 13 septembrie. Abia parcasem si ma incerca o usoara nervozitate ca nu gasisem loc chiar in fata la Mega. Aveam la mine 50 de lei plus 42 lei, fabuloasa alocatie a copilului pe care mi-o inmanase, zambitoare, o angajata a Postei Romane dupa o asteptare prelungita care ma imbatranise cu cel putin zece minute. Ma gandeam la un articol citit recent in Jurnalul National – vezi aici – care desi mi-a placut, nu mi-a schimbat increderea in politistii nemilitieni. Mi-am redus viteza de mers si am lasat sa treaca inaintea mea un individ blond, ravasit, cu mers agitat…Din sens opus venea un altul, mai normal.

„Normalul” m-a intrebat daca sunt „conducator autor”. „Cred ca ma intelegeti prin ce trec…Mi s-a rupt cureaua de transmisie. Astia de la Ford imi cer 40 lei pe care nu-i am. Doamna cu Matizul (si mi-a aratat o doamna care iesea cu un Matiz din parcare) mi-a dat 10 lei. Puteti sa-mi dati si dvs macar 10 lei? Va las permisul auto… Va las permisul, haideti ca va las permisul!”, a repetat „normalul”. Curea de transmisie, Ford, Matiz, permis auto, 10 lei…..nu pricepeam nimic…Un escroc, mi-am zis, drept pentru care i-am raspuns „NU!” si am intrat in Mega Image inaintea blondului agitat. Am aplicat cu succces principiul decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa si am cheltuit toti banii ca sa nu mai aiba nimeni ce sa-mi ceara sau, eventual, sa-mi fure!

Soparle, broaste si furtuni solare

Am pierdut lupta cu somnul cam pe cand Maximus Decimus Meridius gonea (a cata oara?), sambata seara, sa-si salveze sotia “cu parul negru ca pamantul” si copilul, pe care nu-i mai vazuse “de doi ani, 264 zile si o dimineata “. Stiam, oricum, ca va ajunge prea tarziu, asa ca m-am lasat…De pe Antena 1 am intrat direct intr-un vis cu soparle si broaste spulberate apoi de furtuna solara care incepuse mai devreme, nu in 2012. Era atata zgomot, se auzeau niste bubuituri inspaimantatoare ca mi-a fost frica sa mai raman in visul acela si m-am trezit.

Am asteptat cateva secunde sa ma dezmeticesc. Dar bubuiturile nu au incetat asa cum sperasem…Dimpotriva, le auzeam si mai clar. Veneau de undeva de afara, dinspre Casa Poporului. M-am uitat la ceas. Era in jur de 22.30.

Destine incurcate

Vietile noastre au luat o intorsatura bizara in iarna aceea in care mamaie a uitat cum se aprinde focul si picioarele i s-au transformat in doua vinete inca necoapte. Nu mai stia nici cum se descanta bobii ca sa citeasca viitorul, nici cum se alunga duhurile necurate de pe batatura. Le-a cerut nepotilor sa-i aduca, de la bibiloteca scolii din sat, o carte „ca sa nu uite literele”. Nu prea s-au priceput sa aleaga si au venit cu „Din poezia scandinava”, din colectia veche Biblioteca Pentru Toti. Si uite asa, la aproape 80 de ani si cu doua vinete in loc de picioare, nemastiind sa dea cu sapa, sa mature, sa coasa, sa puna de mamaliga sau sa aprinda focul, mamaie, care a fost la scoala doar pana in clasa a IV-a, s-a apucat sa-i citeasca pe poetii scandinavi. Daca n-as fi atins volumul cu mana mea, daca n-as fi vazut cartea pe masa verde din odaita ei, si eu as fi gandit probabil la fel ca voi – e ireal, neverosimil, e o fantezie. Dar am vazut inca si mai multe! Si nu e prima data cand le povestesc….

Era in permanenta un iures, o harmalaie, o agitatie pe batatura, o dezordine de nedescris de la necuratii care alergau slobozi, goleau noaptea peturi la poarta si le aruncau peste gard, in curte. Cand venea vreun vecin cu pomana, necuratii se asezau inaintea ei la masa iar ea nu mai gasea nimic in farfurie. Unul se intrupase intr-o motan tarcat, hulpav si impertinent. O fiara artagoasa si lenesa! Ii scotocea prin pachetele primite de la Bucuresti si ii fura toti biscuitii. Ea nu zicea nimic. Il lasa sa manance, indemnandu-l cu aceleasi cuvinte pe care altadata ni le spunea noua „mananca, mama, mananca”. Intr-o zi s-a lacomit insa, cotoaroaba, si a dat sa plece cu un salam intreg. Ce festin ar fi fost pe burtile lui daca nu ar fi venit cu viteza si precizia unei ghiulele otomane sutul naucitor al maica-mii care l-a propulsat, cu tot cu salam, prin doua randuri de usi, e drept, deschise. Cum nu e genul care sa bata in retragere, mama a luat matura si a continuat asaltul pana la victoria finala soldata cu una bucata salam tavalita prin tarana, cu pielitele facute ferfenita, si una bucata motan si flamand, si cotonogit. A luat salamul de pe jos, l-a spalat, a taiat partile muscate si a decretat: “Las’ ca-i bun! Ca doar n-am dat atatia bani pe el sa-l dam la pisici”.

In ciuda atacurilor sporadice ale maica-mii, duhurile rele si-au vazut in continuare de treburile lor. Intr-o zi au plecat cu frigiderul in carca. Din varful patului, mamaie s-a uitat lung dupa ele, dar nu le-a zis nimic. Apoi i-au luat lenjeriile, plapumile, canile, farfuriile, paharele, tacamurile, prosoapele. Iar intr-o zi si aparatul de radio care avea ceas. Atunci lucrurile s-au incurcat si mai tare. Nu mai stia daca e dimineata sau seara daca e devreme sau tarziu. Nu ca ar fi avut vreo treaba, dar a inceput sa amestece visele de noapte, gandurile, amintirile, oamenii si locurile. Mamei mele a inceput sa-i spuna din ce in ce mai des “mama”. Incurca si ordinea venirilor noastre pe lume. Eu eram mama iar mama era mama ei.  Unea mereu prezentul cu un trecut atat de incurcat ca nu mai stiam nici noi cine a cui mama e. Si nici daca ea mai era mamaia mea, pentru ca ochii ii lacrimau tot timpul si nu puteam sa-mi dau seama daca aveau culoarea padurii. Cand ne-am dus s-o luam la Bucuresti era convinsa ca am venit pentru ca asa ne-a zis Ionut, nepotul ei preferat. “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani”. “Nu, n-a murit! Va place sa vorbiti tot felul de prostii! Daca a stat toata noaptea cu mine, cum sa fie mort?”. “Mergi cu noi, mamaie, la Bucuresti?”, “Merg, maica, merg, ca m-am saturat de dracii astia”.

Peste cateva luni la Bucuresti: “Ati mai fost la tara? Ce mai e pe acasa? Cand vine Ionut sa ma vada?”, “Mamaie, Ionut a murit acum trei ani. TREI ANI! Da?”, “Ete na! Nu mai spune! Si cum a murit bietu’ de el, manca-l-ar mama ?”, “Pai de plamani. Ca era bolnav si nu l-ati dus la doctor. Cand ati chemat salvarea era prea tarziu…”, “Asa e, mama, a fost bolnav, bietu’ de el. L-a lasat nenorocita de ma-sa sa moara, nu ar mai rabda-o pamantul!”. Erau si zile cand isi amintea. Si de Stelus, baiatul ei mort la nici 24 de ani, de nea Stan, padurarul mort si el acum vreo 15 ani, si de fina Vasilica, vie si vioaie inca, confidenta si mana ei dreapta, de tataie, parcalabul ei nabadaios si depravat, despre care se plangea ca o curtase pana si pe betiva aia de tanti Lenuta, chiar cu cateva luni inainte sa moara. “Nu mai putea sa se spele singur la cur, dar de muieri era capabel”, zicea cu naduf. “Ce te doare, mamaie?” “Ce sa ma doara, frate? Chicerilii astea nu mai sunt bune de nimic!”; “Mai tii minte, mamaie, cand mergeam noi la padure cu fina Vasilica si cu nea Pitpalacu si mancam salata de rosii cu ardei iuti”, “Da, frate, cum sa nu….Offff, ce mai viata am avut! Saracut de maica-mea!”. Si le povestea cucoanelor din salon viata sa. Iar ele isi uitau propriile vieti ascultand intortocheata poveste a unei femei simple de la tara  Apoi uita si ea, din nou. Am trait asa, fara sa pricepem mare lucru. Cand a venit preotul s-o spovedeasca si s-o impartaseasca – un preot mai batran ca ea de la o bisericuta din apropiere, care abia a putut sa urce cele doua etaje pana la salon – mamaie a pufnit in ras: “iata, parintilii ce batran e!”. Lui nu i-a acordat prea mare atentie. In schimb, pe mine nu m-a scapat nicio secunda din ochi. “Dar fata cu cine ai lasat-o? Cand nu ti-o mai place, sa-mi dai mie, mama, fusta asta. Ca tare frumoasa mai e!” “Lasa asta acum. Vorbim mai tarziu”. “Hai, spune-i parintelui ce pacate ai, ce ai pe suflet”, “Ete, da’ parca io mai stiu. N-am niciun pacat! Ce pacat sa am?”.

A murit in cea mai frumoasa zi de noiembrie din cate s-au pomenit vreodata. Toate s-au limpezit atunci. Am priceput ca ea a disparut fizic, abia dupa ce s-a mutat putin cate putin in noi.

PS Ea a fost si va ramane eroina mea.

Draga domnule Somerset Maugham,

de ani de zile vreau sa va spun ce am pe suflet. Stiu ca ati murit demult, dar moartea nu inseamna sfaristul comunicarii. Aveti inca atatea sa ne transmiteti, sa ne spuneti, sa ne aratati…Stiu, de asemenea, ca in timpul vietii nu prea v-ati simpatizat cu Lawrence (D.H., ca sa evitam orice confuzie). Observ insa ca ati depasit antipatiile de odinioara pentru ca, in ultima vreme va vad tot mai des, noaptea, pe unul din rafturile bibliotecii mele, prinsi in interminabile discutii literare. Chiar daca va susotiti, eu aud tot ce vorbiti. Sunteti uneori intrerupti de mai tanarul dumneavoastra confrate John Fowles care se lamenteaza ca ideea unui al patrulea final pentru “Iubita locotenentului francez” i-a venit mult prea tarziu. Adorm adesea leganata de aceste dialoguri savuroase si nu apuc niciodata sa va spun ce ma framanta! De aceea, m-am hotarat sa va scriu…

Acum are cine s-o apere. Baietei cu muci in freza, ati cam incurcat-o!

Ca simplu telespectator, o simpatizez de multa vreme pe Gabriela Vranceanu Firea. Mi se pare dinamica, puternica, ambitioasa, muncitoare, polivalenta. O femeie cu un traseu profesional extraordinar, dar si cu un look in perpetuua evolutie (chiar si in doliu arata senzational). Am compatimit-o cand si-a pierdut sotul si m-am bucurat cand am aflat ca s-a recasatorit. Ca toata lumea, am fost putin nedumerita cand am aflat cine e alesul…

Pentru ca, oricat as incerca, mi-e imposibil sa-l separ pe stimabilul primar Florentin Costel Pandele de aspectul prafuit, imbacsit, pestrit al fostei comune Voluntari. Cu toata protectia Sfintei Cuvioase Paraschiva, Voluntari ramane un oras prost gospodarit, in care coabiteaza intr-un contrast agresiv viloaie si cocioabe, gipane si carute colorate, cladiri din sticla si buticuri coscovite. Parca o si vad pe distinsa realizatoare scuturandu-si de pe tinutele ei scrobite, impecabile, praful gros, inecacios de Voluntari, inainte de a intra in emisie.

De voie, de nevoie, o apuc saptamanal pe DN2, un drum unic in lume – cu o banda mai lata, una mai ingusta (le-a tremurat mana, oameni buni, cand au turnat-o si pe a doua, nu le-ar mai ajunge!) – si nimic nu ma indispune mai tare ca portiunea Voluntari. Stop – trecere de pietoni – stop-stop – stop – stop – trecere de pietoni – trecere – trecere – trecere – trecere – trecere. In total, cred ca sunt vreo 500000 de treceri de  pietoni si vreo doua milioane de semafoare.  Localnici cu sticle si paini la subrat traverseaza haotic pe trecere, pe langa, iar cainii si pisicile cad eroic la datorie.

Mi-e tot atat de greu sa vad in smardoiul Pandele, care, prin 2008, se masura in pumni, suturi si amenintari cu reporterul Luis Lazarus, un cavaler romantic, evlavios, sentimental, sensibil, de moda veche, etc. Nu pun la indoiala versiunea ingenuua relatata chiar in seara aceasta la Acces Direct de Gabriela Vranceanu Firea, ca n-am niciun motiv.

Dar, din punctul meu de vedere, primarul Pandele are o singura sansa sa se ridice in ochii natiunii. Sa repare onoarea doamnei sale care a fost mizerabil calomniata chiar in emisiunea a carei gazda este! Stie dansul cum….