Draga domnule Somerset Maugham,

de ani de zile vreau sa va spun ce am pe suflet. Stiu ca ati murit demult, dar moartea nu inseamna sfaristul comunicarii. Aveti inca atatea sa ne transmiteti, sa ne spuneti, sa ne aratati…Stiu, de asemenea, ca in timpul vietii nu prea v-ati simpatizat cu Lawrence (D.H., ca sa evitam orice confuzie). Observ insa ca ati depasit antipatiile de odinioara pentru ca, in ultima vreme va vad tot mai des, noaptea, pe unul din rafturile bibliotecii mele, prinsi in interminabile discutii literare. Chiar daca va susotiti, eu aud tot ce vorbiti. Sunteti uneori intrerupti de mai tanarul dumneavoastra confrate John Fowles care se lamenteaza ca ideea unui al patrulea final pentru “Iubita locotenentului francez” i-a venit mult prea tarziu. Adorm adesea leganata de aceste dialoguri savuroase si nu apuc niciodata sa va spun ce ma framanta! De aceea, m-am hotarat sa va scriu…

Domnule Maugham, o anumita situatie dramatica din romanul dumneavoastra Robie/Of Human Bondage a trezit in mine bucurii nepermise, pe care societatea, religia, bunul simt m-ar obliga, in mod normal, sa mi le reprim.  Da, domnule Maugham, recunosc: aproape ca mi-au dat lacrimile de fericire cand l-ati omorat pe unchiul lui Philip, preotul acela bolnavicios, semidoct si carpanos. M-am bucurat enorm de sansa pe care i-ati acordat-o tanarului erou de a-si continua studiile, prin mostenirea astfel dobandita. Aveati, de altfel, o datorie morala fata de el dupa ce l-ati tarat din bucluc in bucluc si i-ati sadit in suflet dragostea aceea bolnavicioasa, neghioaba. Stiu ca si Philip a simtit acelasi lucru, dar el e doar un personaj literar. La fel si unchiul Carey. Dar credeti ca daca ar fi fost vorba despre personaje din viata reala, din imediata mea apropiere, n-as fi simtit aceeasi bucurie? Sunt inclinata sa va raspund afirmativ. Dar credeti ca as fi avut curajul sa recunosc? Sa exprim public ce simt? Reactia mea ar fi fost calificata drept infama pana si de cei care, in adancul fiintei lor, ar fi simtit ceva asemanator. Ce anume ne obliga sa ne reprimam astfel de trairi? Ce ne determina sa traim din simulare in simulare? Sa iubim lucruri care nu ne plac si sa plangem pentru ce nu ne provoca nici cea mai vaga durere?

Astazi cand veneam de la piata mi s-a rupt sacosa iar cei 7-8 gogosari pe care ii aveam in ea s-au imprastiat pe o raza de doi-trei metri. Ma uitam si nu-mi venea sa cred ca gogosarii aceia care, pana in urma cu cateva secunde, stateau gramada unii peste altii iar bratul meu ii ducea ferm acolo unde voia el, au fost capabili sa strabata o distanta atat de mare. Mi-am zis “uite, domnule, de ce sunt in stare gogosarii daca sunt lasati liberi”. Daca niste bieti gogosari au ajuns atat de departe, oare unde ar ajunge oamenii daca s-ar rupe sacosa in care sunt tinuti laolalta?

Domnule Maugham, ma veti trimite poate sa caut raspunsul in cartile dvs si in altele. Dar daca il voi afla mult prea tarziu, cand nu voi mai avea nici macar vointa unui gogosar captiv intr-o sacosa de 50 de bani?

PS. Sper sa nu va suparati ca am pus scrisoarea aici, pe blog. Stati linistit, micile noastre secrete sunt in siguranta. Va asigur ca nu va fi citita!

Anunțuri

, , , , , ,

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: