Arhivă pentru august 2010

La Sfanta Teodora am sezut si am plans

 

Astazi, 7 august, este ziua in care Biserica ortodoxa o praznuieste pe Sfanta Teodora de la Sihla. In urma cu trei ani am petrecut o vacanta cu totul si cu totul speciala in Bucovina si judetul Neamt. Am ajuns si in pestera in care se spune ca s-a nevoit sfanta. Cadrul natural deosebit, linistea absoluta in care ni s-au pierdut pasii, sentimentul straniu ca o prezenta benefica ne calauzeste si ocroteste prin singuratatile acelea m-au rascolit profund, mi-au luminat tenebrele, determinandu-ma, poate chiar dincolo de vointa mea, sa retin cu acuratete parcursul si emotiile acelei calatorii. Postez mai jos un text pe care l-am scris in luna februarie, anul acesta, pentru ziuaveche.ro.

Pana la pestera sfintei din Muntii Sihlei, sa tot fie sapte-opt kilometri de la Manastirea Agapia. Un drum forestier urca domol si serpuitor spre locuri care l-au fermecat odinioara pe Calistrat Hogas. Nici tipenie de om, doar pasari cantatoare si gaze orbite de lumina care se izbesc frenetic de parbrizul masinii. Mergem cu geamurile inchise pentru ca o musca odata intrata e greu de gonit. Suntem trei adulti si un copil a carui intrebare sacaitoare – “Mai avem mult?” – primeste de fiecare data trei raspunsuri diferite.

 Doua siluete negre, lungi si subtiri, rasar brusc, de nicaieri. Fiecare duce pe umar cate un topor, care vibreaza sub pasii mari, rapizi si hotarati. Dilemele noastre de bucuresteni usor dezorientati chiar si atunci cand drumul e drept, risipesc pret de cateva secunde tacerea tiuitoare: “Sfintiile voastre, mai e mult pana la pestera de la Sihla?”. Inainte sa se faca nevazute in hatisul din care tocmai se ivisera, siluetele presara in urma lor cateva vorbe – “Cam cinci sute de metri. Doamne ajuta!” – si o uimire care ne bantuie si azi. Erau calugari? Naluciri? Au fost aievea sau doar o tulburare ivita din magia locului?

Urcusul devine mai abrupt, dar dupa doua-trei curbe ni se arata si locul spre care pornism. Lasam masina sa se odihneasca, langa o stiva de lemne. Inaintam cu bagare de seama pe un covor de frunze uscate, vreascuri si muschi.

Soarele ramane undeva in urma noastra, iar verdele copacilor se amestesca pe nesimtite cu nuante nefiresti de cenusiu si cafeniu. Poteca se ingusteaza si ne arunca intr-un adevarat imperiu al stancilor monumentale. Sarim din piatra-n piatra, ne agatam de bara ajutatoare din drepta, ne impingem si ne tragem reciproc, pulsul se accelereaza iar ochiul se plimba haotic, derutat de atata maretie si frumusete. Taramurile nefiresti prin care ne poarta uneori visele ni se infatiseaza acum aievea, chiar la picioare, deasupra si de jur imprejur. Undeva, ascunsa in maruntaiele acestor pietroaie nascute odata cu Pamantul e si pestera in care s-a nevoit Sfanta Teodora de la Sihla, luptandu-se cu ispitele, foamea si diavolii din dragoste pentru Hristos. O vizuina pe care nici ursii nu au voit-o, cum remarca Hogas. Intram…

Intuneric si lumina

Alunecam intr-o bezna nefireasca, de-a lungul a doi pereti umezi si reci a caror atingere te curenteaza si iti da fiori. Cuvintele iti galgaie in gat, gura se deschide, dar vorbele ies doar sub forma unor aburi fierbinti, fara sa se lase desprinse de buze. Pasim tot mai hotarat pe taramul efluviilor sentimentale si simti cum lacrimi, ce refuza sa te asulte, iti boteaza fata. Lumanarile aprinse de-a valma sparg intunericul care ne inconjoara. Inspectam locul cu tema si curiozitate. Culoarul de stanci jilave te poarta tot mai adanc in inima muntelui, catre incaperea ingusta si cocosata unde Dumnezeu statea adesea de vorba cu Sfanta.

Peretii afumati, raurile uscate de ceara, manuchiurile de flori palite sunt urme ale destinelor ai caror pasi s-au abatut pe aici, cu sute de ani sau doar ore inaintea noastra, in cautarea vindecarii trupesti si sufletesti, alinarii, din simpla curiozitate sau din cea mai pura piosenie. Gandurile se intrupeaza de-a valma, ai vrea sa pleci, sa fugi din frig si intuneric la lumina si caldura, dar spaima care banuiau ca ti s-a strecurat in suflet e, de fapt, altceva. E uluire, admiratie, speranta, recunostinta… Timpul se dilueaza si te lasi invaluit de o caldura nefireasca, ca o regasire de sine, ca o eliberare…Deschizi ochii si te uiti in jur putin confuz, dar linistit. Esti din noua afara, in mijlocul potecii inguste, maiestuos incadrata de doi pereti verticali ale caror varfuri se unesc cu cerul.

 Cararea ingusta continua sa urce tot mai abrupt. Desi nu stim incotro duce, ni se pare firesc sa mergem inainte. In nici cinci minute, dupa un colt de stanca ce pare ca e pe punctul sa se desprinda, ne oprim pasii in fata unei minuscule bisericute de lemn si a unei chilii infipte in coastele pietroaielor semete care dau forma acelei bucati de munte. E un luminis scaldat de soare, unde vegetatia abunda iar culorile iti turmenteaza privirea. Valea ti se dezvaluie in toata splendoarea, iar ochiul absoarbe cu lacomie contururile domoale ale culmilor presarate la orizont.

Coboram la schit. E un du-te vino ce ni se pare usor ametitor dupa calmul absolut din padure. Calugarii si cativa pelerini ies de la masa iar in apropiere, la un chisoc se vand suveniruri, carti si alte maruntisuri. In bisericuta din lemn a schitului, doar putin mai mare decat o sufragerie, miroase a tamaie, mir si busuioc. E liniste la fel ca sus, in munti. Icoanele asculta cuminti murmurele care se infiripa pe buzele noastre. Aprindem lumanari si scriem un acatist pe care il inmanam cu sfiala unui calugar cu barba alba si maini mari, tremuratoare. Soarele intra curios printr-un ochi de fereastra iar ultimele indoieli se topesc in albastrul intens si curat al privirii acestui calugar batran care ne invaluie cu ingaduinta. Mainile mari, tremuratoare scutura apoi sutana si strecoara in palma fetitei mele doua napolitane.

Lasă un comentariu

Umbra lui Mircea Basescu la Pestera

Localnicii din Pestera sunt convinsi ca misteriosul proprietar al hotelului Nobillis nimeni altul decat Mircea Basescu, frate cu presedintele tarii.

Pesterenii se jura ca l-au vazut „de sute de ori” pe acolo si ca principalul drum de acces – o combinatie nefericita de hartoape si ravene – se repara acum gratie puterii domniei sale de convingere. Conform unei alte teorii a conspiratiei care circula pe plan local, primarul din Moeciu, comuna de care apartine si Pestera, nu ar fi vrut in ruptul capului sa se intample una ca asta pentru ca alesul detine si el o pensiune, dar mai in vale, la Moeciu, iar daca drumul se repara, nimeni si nimic nu-i va mai impiedica pe turisti sa urce la Pestera (1300-1400 metri) si sa se bucure de frumusetile patriei.

Dar sa revenim la Nobillis….Aflat la raspantie de drumuri (unul duce spre munte iar celalat spre satul Magura), cu Bucegii de-o parte si Piatra Craiului de alta, Nobillis e un hotel de – zic localnicii – 2 x 750.000 euro (adica 1,5 milioane de euro: 750.000 de euro prin accesarea de fonduri nerambursabile SAPARD iar alte 750.000 euro ar fi trebuit aduse de acasa de investitor).  Mobilat cu gust, decorat cu nenumarate picturi care surprind indeletnicirile locale, cu angajati amabili, dar care vin tarziu la serviciu (sau nu vin deloc), stralucind de curatenie, mirosind in permanenta a proaspat, Nobillis pare, de pe balconul cafenelei cu wireless, o investitie cel putin bizara.

Recent a plecat si bucatarul (scolit prin tari straine) iar „la cuisine” a ramas pe mainile butucanoase ale unei localnice care se plange vecinelor ca ea o sa moara de inima daca o sa comande vreun client „carnurile alea” de la 60 de ron in sus/portia. Degeaba o incurajeaza cei doi tineri administratori ai hotelului (sot si sotie), „lasa, tanti, ca iti aratam noi daca vine vreo comanda…..”, femeia se trezeste la miez de noapte lac de sudoare, are palpitatii cand urca drumul spre Nobillis si din cand in cand niste vajituri stranii in urechi! Noroc ca nu prea sunt clienti! Nu mai are lumea bani sa dea 80 de euro pe noapte (asta era pretul afisat la receptie)!

Am stat o saptamana la Pestera si, cand s-a putut, am urcat si la Nobillis. Pe balconul de la primul etaj am consumat cafele, limonade, ciocolate calde, ne-am conectat la internet si am visat frumos. Ne servea zambind o tanara insarcinata in sapte luni, care ne ura mereu „pofta buna!”, desi nu mancam nimic. Zambetul i se labarta cand o intebam al cui e Nobillis, dar nu voia sa spuna. Ne-am tot uitat dupa turisti si doar week-endul trecut am vazut o singura familie cu trei copii. Au fost si zile in care n-am gasit pe nimeni, nici macar pe angajati.

PS – Pesterenii sunt oameni veseli, primitori, deschisi, carora le place sa povesteasca. Intr-o saptamana ne-au spus multe lucruri interesante…. Pe unele le-am notat ca sa nu uit din amanunte si le voi depana aici, pe blog, una cate una.

Lasă un comentariu

Pestera, ziua a cincea

Dimineata. Norii au coborat in vale…

***

Dupa micul dejun am pornit prin padure spre helesteul francezului, un antreprenor care a platit unor localnici sapte miliarde de lei vechi pe o cabana veche si doua dealuri. N-am vazut helesteul pentru ca se afla exact pe proprietatea omului iar drumul era presarat cu placute care avertizau ca accesul este strict interzis. Am vazut in schimb asta:

***

Rex si Pufi, doi catei din vecini de a caror atentie ne bucuram doar in timpul mesei de pranz:

 

Un comentariu

Peisaje in care accesul mitocanilor este strict interzis

S-au scurs deja trei zile de cand suntem la Pestera, un sat aflat la 7-8 kilometri de Moeciu (de Jos), dar tot nu ne-am saturat de privit.

Cand a plamadit muntii acestia, Dumnezeu avea, cu siguranta, in mana lui dreapta o pensula si a umplut orizontul, asa mai mult in joaca, cu picturi desavarsite. Bucuria, linistea, mangaierea pe care le simti doar privind sunt date de aceasta proportie de aur in care au fost trasate dimensiunile verdelui care urca si cobora, isi inchide si deschide nuantele, pe un fundal albastru mereu schimbator…

Dar acestea tablouri sunt vii, in care zgomotele devin capodopere muzicale iar aromele florale de pe pasunile pe unde atipesc lacuste la umbra firele grase de iarba calauzesc simturile intr-o transa purificatoare.

Degeaba incearca mitocanii -cu muzica data la maxim pana noaptea tarziu – sa-si agate stridentele soioase de marginile tabloului divin. Perfectiunea e imuna la scartaitul nocturn al unei manele sau huruitul sfidator al unui ATV…iar simturile sunt parca programate sa perceapa doar ce vine din natura, de la Dumnezeu.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: