Ce bogata eram cand traiam in saracie!

Anii ’90….Derulez cu placere filmul inapoi si sterg praful de pe cateva din amintirile acelor vremuri. Ce sincera si stridenta era indecenta cu care traiam si cea mai mica bucurie! Ce fermecatoare era frenezia cu care savuram placeri ce astazi nu mai bucura pe nimeni! Ce optimism patetic ne legana noptile!

Singura acasa

Vara lui ’95. Ma pregateam pentru admiterea la facultate. Mama si sora mea se retrasesera la tara, din respect pentru seriozitatea cu care tratam viitorul examen. Desi ma bucuram de compania unei pisici, incepusem sa ma cam plictisesc. Nici spor nu prea aveam. Un ajutor de somaj (terminasem liceul cu un an in urma si eram inscrisa la somaj) zacea trist si nebagat in seama intre niste prosoape cu miros proaspat. Am coborat tinandu-ne de mana la fosta alimentara comunista, metamorfozata in supermarket (iar mai tarziu intr-un depozit de mobila in rate iar ulterior in banca). Am colindat pe la toate raioanele si ne-am oprit fermecati in fata unui raft binecuvantat cu toate bunatatile pamantului: cu caramel, cereale expandate, nuca de cocos, lapte, visine zemoase, cu mijloc de napolitana….”Ce-o sa se mai bucure fetele cand vor sosi acasa si vor gasi minunile astea in frigider”, mi-am facut eu curaj.  M-a luat cu ameteala cand mi s-a spus cat am de achitat. Ma cam lacomism, ce e drept. As fi renuntat, dar m-a intimidat privirea suspicioasa a casieritei. Am achitat cu lacrimi in ochi. Tristetea s-a topit insa la prima muscatura iar indoielile s-au evaporat complet la urmatoarele. N-am mai iesit din casa, n-am raspuns la telefon si nici macar pe geam nu m-am uitat sa vad daca s-au adunat pe langa bloc prietenii din cartier. Ore in sir, am marsaluit kilometri intregi prin fata frigiderului. Am rontait pana noaptea tarziu. Din cand in cand, pisica isi ridica usor capsorul si privea somnoroasa lupta mea cu demonii dulci si crocanti.

Intr-un final, dupa ce le-am dovedit pe toate, am cazut intr-un somn agitat, aglomerat cu vise stranii, aiuritoare. Se facea ca Iisus cobora din icoana de pe perete, din bratele Maicii Sale, si masoara cu privirea lui trista muntele de ambalaje crescut langa pat. Dis-de-dimineata am fugit cat m-au tinut picioarele si am umplut din nou cosul cu batonase infasurate in staniol. Le-am ordonat in frigider mai artistic decat erau expuse la alimentara. Am rasuflat usurata. Eram convinsa ca ne-am impacat. Apoi m-am gandit ca daca m-a iertat o data, ma va ierta si a doua oara. Si le-am mancat din nou pe toate.

Mai tarziu m-a cuprins panica. Trebuia sa indrept cumva risipa pentru a nu destabiliza bugetul familiei. Pe la amiaza, chinuita de remuscari si aproape bolnava din cauza abuzului de dulciuri, am plecat la meditatii. Profesoara de romana, doamna Mimi, o femeie blanda si generoasa, cu buze uscate si maini reci, era binefacatoarea mea. Ii plateam doar o sedinta din doua. M-a mai salvat o data. Mi-a predat gratis o luna intreaga si m-a indopat cu ceaiuri neindulcite ca sa ma scape de greata care imi dadea frisoane.

 Dau o vie pentru un televizor!

 “Diamantul” nostru alb-negru a refuzat sa mai traiasca dupa dramatica eliminare a Romaniei de catre Suedia, in sferturile campionatului mondial de fotbal din 1994, din Statele Unite.

In iarna lui 95/96 eram deja studenta in primul an. Lumea vorbea despre un post de televiziune abia lansat, ProTV. Eu nu ma mai uitasem la tv de aproape doi ani si ma lua cu lesin cand eram intrebata: “Ai vazut…? Te-ai uitat…? Ai urmarit…?”. Ma lua cu ameteala si simteam nevoia sa explic de fiecare data: “Al meu nu prinde”, “E o problema la antena colectiva”, bla-bla.

Am hotarat sa vindem via mostenita de la bunicii din partea tatalui. Iubeam mult via aceea pentru ca nu aveam altceva care sa-mi aminteasca de acei bunici disparuti prea devreme, pentru ca era langa marginea unei paduri pe care o populam adesea, in copilarie, cu fiinte imaginare, pentru ca acolo vazusem primul sarpe din viata mea si asistasem la uciderea lui. Totusi, despartirea n-a fost deloc sfasietoare.

Ne doream prea mult un televizor color ca sa mai fie loc de nostalgii si regrete. S-a intocmit o chitanta de mana iar noi, mostenitoarele, am obtinut la negocieri cam un sfert din cat ne propusesem. Am plecat infrante de un taran aprig care a strivit batraneste fandoseala noastra bucuresteana si ne-a platit pe vie exact cat considera el ca face. Aveam in buzunar doar jumatate din televizorul pe care-l  visasem atatea nopti la rand si o neputinta ce ne ardea pe dinauntru.

Dar mama a hotarat ca visul trebuia sa se implineasca. A intocmit un morman de acte si s-a inhamat, vreme de sase luni, la niste rate astronomice pentru vremurile acelea. Dar nu mai conta ca aproape nu aveam ce pune pe masa… El a ajuns in sfarsit pe servanta din sufragerie. Frumos impachetat, stralucitor, mirosind a seri mai putin goale si triste. Il chema NEI si, dupa 15 ani, tot asa il cheama si astazi. A mai imbatranit, si-a pierdut telecomanda originala, a vazut multe, ne-a surprins crescand, maturizandu-ne, a trecut prin mici schimbari de decor, nu mai straluceste ca atunci cand i-am sarutat ecranul, dar e inca acolo, in sufrageria mamei. Demn, senin si resemnat ca trebuie sa-si petreaca batranetile in compania lui Dan Diaconescu.

Anunțuri
  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: