Minunile părintelui Isaia

 Drumul care leagă comuna Axintele de comuna Axintele, respectiv de o bucățică de-a sa zvârlită într-un pustiu de Bărăgan, satul Horia, îți dumică măruntaiele. Vreo zece kilometri, pe parcursul cărora afli că praful gros de câmpie are, ca și oamenii locului, o foame nestâmpărată sub imperiul căreia a înfulecat mare parte din pietrișul presărat nu cu multă vreme în urmă. În vremuri mai complicate, în care frumusețea avea strălucire iar zăpada ajungea până sub streașină, pe aici ieșeau oamenii din vale, de la Axintele, la șoseaua dinspre Lehliu, când vânturile turbate mutau troienele din luncă în mijlocul jerpelitului drum spre Coșereni. Acum, în democrație, primarii bagă plugurile căci au și dânșii treburi care-i poartă mai toată ziua pe la București. Dar n-avem noi acum treabă în direcția aia, căci noi mergem, după cum am zis, spre Horia.

Mama privea afară deși prin tencuiala de praf lipită de geamurile mașinii nu se zărea cine știe ce. Trecutul se vedea însă cum nu se poate mai bine. Tânără, plăcută sub aspect fizic, proaspăt înscrisă la o școală de meserii din București, mama se întorcea acasă în prima vacanța de iarnă, la brațul fratelui mai mare, student la Teologie. „Ningea continuu de câteva zile. Rata n-a putut să treacă de Horia, așa că am luat-o pe jos împreună cu câțiva oameni din sat. Era un viscol de nu vedeai la doi metri. Înțepenisem de frig și mergeam greu prin zăpada până la genunchi. Steluș mă zorea mereu să nu ne rupem de ceilalți, că era pericol să ne atace lupii. Când vedea că încetinesc, mă păcălea că am ajuns pe muchia dealului și că se vede satul. Atunci parcă mai prindeam putere, dar iar îmi amorțeau picioarele. Mai greu a fost când am început să nu mai văd, de la acele de gheață pe care viscolul mi le băga în ochi. După un timp i-am zis: nene, nu mai pot. Lasă-mă aici și du-te după ai noștri. Dar abia cred că trecusem de jumătatea drumului. Dacă m-ar fi lăsat, nu cred că m-ar mai fi găsit în viață. Poate m-ar fi mâncat lupii…cine știe? El a început atunci să plângă, să mă roage, să-mi amintească de nebuniile făcute împreună, să-mi vorbească de tinerețea care nici nu-mi începuse și de câte lucruri frumoase aveau să mi se întâmple. Așa era el: știa să vorbească frumos. Și m-a dus așa cu vorba până prin dreptul primelor case, chiar sub deal. Acolo m-am prăbușit. Iar el a zburat spre casă –mă întreb și în ziua de azi de unde o fi avut atâta putere, el, care era delicat și firav, și bolnăvicios, și fandosit. Au venit și m-au luat cu căruța. Iar mama a pus pe mine toate plăpumile din casă, sticle cu apă caldă, a făcut zi și noapte focul în sobă, mi-a dat oale întregi de ceaiuri fierbinți, dar tot nu reușeam să mă încălzesc. Și nici vederea nu-mi revenise. Am zăcut vreo două zile.” Și lăcrimează ca de fiecare dată când povestește despre această mare cumpănă a vieții ei.

***

Din hârtop în hârtop, învăluiți în praf și-n amintiri, am ajuns la schitul părintelui Isaia, văzător cu duhul și autorul singurelor minuni omologate de scepticismul local. Un vânt răcoritor prinse a ne mângâia spinările încinse. Se unduia păpușoiul de dincolo de gardurile schitului iar foșnetul frunzelor aproape uscate ajungea până la noi ca niște șoapte neclare. Și se înfoia părul de la născare crescut în voia lui pe gambele vecinei noastre, tanti Rădița, pe care numai necazurile și nevoia de a cerceta viitorul o așezaseră cuminte pe singurul loc rămas liber din mașina noastră.  

Ne-am orientat către băncuța de sub un nuc a cărui umbră generoasă domolea nădușeala a două credincioase venite cu taxiul de la București. Se programaseră telefonic, așa cum procedaseră anterior de vreo trei ori, dar au liniștit uitătura aspră a maică-mii, care și începuse să-mi reproșeze telepatic „vezi, ți-am zis eu să sunăm înainte”, asigurând-o că părintele nu întoarce pe nimeni din drum.

Trecuse mai bine de o oră de când părintele prorocea, în bisericuța lambrisată, pentru două surori și-un cumnat. Femeile adunate sub nuc depășiseră faza tatonărilor și vorbeau degajate despre încercările vieții, nominalizau locuri bune de închinăciune din București și de aiurea, evaluând harul unor preoți celebri. Mama strecura din când în când, cu naivitate admirabil simulată, câte o curiozitate la adresa părintelui Isaia, pe care cele două credincioase venite cu taxiul de la București se grăbeau s-o satisfacă, mai ales că amintise, așa în treacăt, de o cunoștință mai veche de la Antim, Vicențiu Ploieșteanu (ajuns între timp preasfințit și superior al părintelui Isaia). Astfel, am aflat vârsta exactă a călugărului (vreo patruzeci și ceva), care recent se apucase să aprofundeze și teologia ortodoxă, devenind student al facultății de profil din București. Nu e tocmai preot, dar are dezlegare de la preasfințit pentru slujbe, ne-au edificat aceleași binevoitoare doamne. Mă simțeam chiar bine, mai ales că descoperisem alături un paraclis cu fotolii uzate, dar comode în care mă lăsam pradă unei moleșeli periculoase care mă depărta de sporovăiala șoptită de afară până spre marginea viselor. Și când vocile se stingeau, mă scuturam și treceam iute granița înapoi de teamă c-aș fi putut periclita, cu vreun sforăit zgomotos, evlavia pe care maică-mea se muncea s-o exprime.

Dialogul tulburat de hotărârea părintelui de a se odihni o vreme, după rezolvarea celor două surori și a cumnatului lor, a fost refăcut cu entuziasm. Una din doamnele venite cu taxiul de la București, mai brunetă, mai zâmbăreață, m-a invitat la o plimbare prin curtea schitului. ”Doamna cu care am venit e cam nebună”, mi-a dezvăluit ea, făcând referire la agresivitatea cu care colega sa de taxi frânsese intervenția mea neinspirată într-o discuție înștiințându-mă că nu există „alte religii”. Și tot cu doamna la braț am contemplat micile activități gospodărești care amăgeau monotonia unei după-amiezi interminabile (cum sunt mai toate după-amiezile de vară la câmpie). Un băiețandru firav direcționa amical trei capre spre cele câteva smocuri de iarbă din curtea schitului și tot el ațâța focul sub un ceaun uriaș în care bolborosea o lavă roșiatică. Din când în când, o tânără cu fusta până-n pământ și cu capul acoperit ieșea din bucătărie, cerceta lava din ochi și o învârtea cu un linguroi. Ceva mai departe, niște bărbați măsurau cu privirea zidul unei construcții abia începute, nu chiar la boloboc.

Învinse de oboseală, credincioasele venite cu taxiul de la București s-au retras în paraclis unde au murmurat rugăciuni și au intonat pricesne, răsplătite de audiență cu zâmbete pline de înțelegere. Mă gândeam că dacă și maică-mii îi vine (iar) cheful să orăcăie șlagărul bisericesc „Sub o salcie pletoasă”, simulez o convorbire telefonică și părăsesc incinta. Revenirea părintelui a întrerupt însă momentul artistic, la care tanti Rădița participase cu capul căzut pe generosul umăr al maică-mii.

***

A hotărât să mute locul de ascultare și prorocire din bisericuța încinsă la aer curat, în spatele chioșcului cu suveniruri. Am urmat imediat după cele două credincioase venite cu taxiul de la București, cărora părintele le-a cercetat rapid viitorul, oferindu-le soluții mulțumitoare spre rezolvarea necazurilor. Cel puțin așa mi-a șușotit doamna zâmbăreață. Fusesem sfătuite să ne trecem prenumele pe o bucățică de hârtie. Puteam să scriem și numele unor persoane care nu erau de față, că oricum părintele știe care al cui este. Le-am trecut doar pe ale noastre. Era aproape noapte când mama a recitat introducerea pregătită de acasă. Părintele o asculta cu capul plecat. Și-l ridica din când în când doar pentru a răspunde la mobil. Programările curgeau. La fel și vorbele maică-mii, căci îi era frică că dacă se întrerupe, rătăcește vreo virgulă și se alege praful. În cele din urmă au tăcut amândoi. Mama a încercat să-l impulsioneze „Ce ziceți, părinte?”. Buzele cărnoase s-au lățit într-un zâmbet iar răspunsul a venit șoptit, ca un secret. Un secret pe care mama îl cunoștea și de bună seamă că-l cercetase deja dacă ar fi să judec după dezamăgirea care i-a stins obrajii aprinși de emoție și speranță.

 

Ochii depărtați și-au îndreptat apoi spre mine pleoapele pe jumătate căzute. Nu s-a descurajat după ce a aflat că nu sunt nici Alexandra (fetița mea), nici Ancuța (soră-mea). Și nici după ce i-am mărturisit că nu mă preocupă viitorul. Dimpotrivă. A turuit vrute și nevrute, ne-a pus răbdarea la grea încercare lungind peste măsură epopeea unei vaci furate, urmată de istoria unei drujbe rătăcite de proprietarul ei, e drept, ceva mai scurtă. Cazuri rezolvate, bineînțeles. Nu s-a întrerupt nici când fetița mea a început să caște zgomotos și nici când agitația interioară a maică-mii prinsese din nou glas – ”Și mie nu-mi mai ziceți nimic, părinte? Că doar d-asta am venit…”. A tăcut brusc, bărbia i-a căzut în piept iar mâinile i s-au împreunat în poala sutanei. Părea că ațipise, doborât de propriul delir. S-a scuturat și, privindu-mă direct în ochi pentru a desluși probabil efectul, a pronunțat revelația serii „Sunteți ziaristă”. Cea mai fericită a fost fetița mea, Alexandra, care aplauda și repeta „A ghicit, a ghicit!”. N-am împărtășit entuziasmul copilului, dar am lăudat precizia deconspirării și am apreciat-o ca fiind o treabă care ține mai cu seamă de trecut sau, cine știe, poate de viitor, în niciun caz de prezent. Venisem nu în acestă calitate, pe care, de altfel, nu știu dacă o voi mai exercita vreodată, ci ca șofer al unor femei cu frică de Dumnezeu. I-a sunat din nou telefonul și, pentru că ne legau deja atâtea destăinuiri, ne-a dezvăluit că vorbise cu șeful de post care nășea în ziua următoare. Ne-a mai povestit cum a reușit să demaște niște reporteri de televiziune veniți cu camera ascunsă, ne-a împărtășit din planurile sale, ne-a indicat locul unei viitoare grandioase biserici, năucindu-ne în continuare cu informații greu de asimilat. Mi-era așa milă de tanti Rădița căreia, în chinurile interminabilei așteptări, i se strâmbase fața. I-am spus că o așteptăm la mașină. Ne-am luat rămas bun de la doamnele venite cu taxiul de la București, care bântuiau întunericul din curtea schitului. Am poposit la mașină cam în același timp cu părintele Isaia, urmat de umbra vizibil nesatisfăcută a lui tanti Rădița. Pe unde venise și mai ales de ce, habar n-am. A cercetat autoturismul, a scuturat din mână un la revedere și a rămas în mijlocul drumului, înnegrit de noapte și de praf. Prima curbă la stânga l-a scos definitiv din oglinzile retrovizoare.

Mai aveam doar vreo doi-trei kilometri. Mergeam în liniște, cu copilul adormit pe bancheta din spate. Aproape că uitasem cum se vorbește când din razele unor girofaruri ce feliau bezna s-a desprins o siluetă în uniformă de polițist. A vrut să lectureze toate documentele, inclusiv asigurarea obligatorie. Mi-a spus că noaptea, mai ales, circulă tot felul de indivizi dubioși, fără acte. (Mai umblasem pe drumul ăsta de vreo șase-șapte ori și nu întâlnisem nici măcar ziua pietoni sau vehicule.)

Nici până astăzi n-am înțeles ce a fost cu arătarea aia stranie căutând contravenienți pe drumuri neumblate, când șoseaua județeană e plină – ziua în amiaza mare – de țigani fără permis care îngrozesc grădinile de zarzavaturi, cămările și cotinețele unor băbuțe mai izolate. Poate părintele Isaia o fi vorbit din nou la telefon…

Vara trecută