Înzăpezirile de altădată

Am nostalgia iernilor risipite în frânturi de memorie … Nu jinduiesc retrospectiv după vreun peisaj feeric, arome pierdute, povești la gura sobei sau exaltări specifice copilăriei. Doar că nu ne bântuiau atâtea sensibilități și nici excesiva predispoziție la disconfort de acum.

Despre starea drumurilor aflai abia la autogară, când vânzătoarea de bilete plescăia somnoroasă breakingnewsul: „la Axintele nu merge nicio rată, mamaie”. Ca și eschimoșii de acum, mamaie nu credea nici ea în breakingnewsuri. Își potrivea broboada și analiza variantele rămase, cu mai multă precizie decât zgomotoasele comandamente de iarnă din prezent. Traistele uzate și grele, în urma cărora tropăiau două nepoate bucureștene, se mutau în gara de alături și așteptau răbdătoare pornirea anevoiasă a câte unui tren și așa foarte întârziat.

Una din neuitatele mele vacanțe de iarnă a început într-un compartiment frigorific. Ne tremurau plămânii când ne atingeam spinările de mușamaua înțepenită a banchetelor și scrijeleam cu unghia nervurile de gheață de pe geamuri, ca să aflăm pe unde suntem. Eram mereu în același loc. Sau cel puțin asta ne comunica peisajul uniform, căci trenul se mișca. Ne izbeam picioarele și suflam mereu în mâinile amorțite, dar nu scăpam niciun cuvințel din conversațiile care, pe măsură ce înghesuiala devenea tot mai mare, erau și mai însuflețite.

Am ajuns la Urziceni aproape de căderea nopții. Am tras la o mătușă, cea mai mică din cele cinci surori ale lui tataie. Tușa Anica, căsătorită a doua oară cu un bărbat la fel de bolnăvicios ca și răposatul, era prinsă până peste cap cu îngrijirea unui nepoțel timid, sfrijit și cam urâțel. Studiam uluite ventuza imensă care-i acoperea lui Forinel, pe sub ochelarii imenși, unul din ochi. Am ieșit din muțenie abia a două zi dimineață la plecare, când ne-am luat, în șoaptă, rămas bun și i-am strecurat în palmă biletele de tren cu care am fi vrut să ne lăudăm prin fața blocului, la întoarcerea în București. Mamaie ne-a lăudat mărinimia, convinsă că Dumnezeu ne va răsplăti, pentru că Florinel e copil necăjit, fără tată. Cam ca noi, dar nu chiar la fel, pentru că taică-su avea să iasă după patru ani. Dar numai Dumnezeu știe dacă fata deșteaptă a tușii Anica, care și-a tocit coatele pe băncile facultății ca și nen-tu Steluș, o să vrea să-l aștepte.

În rabla suspectată a fi rata de Axintele – singura, de altfel, care s-a încumetat să plece din autogară – am uitat de tanti Anica și necazurile ei (cam vreo doi ani, până când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă, în București. Îi murise și cel de-al doilea soț, vânduse casa din Urziceni și se mutase la capitală, că Florinel mai avea puțin și mergea la școală. Încă îi mai fugea ochiul, dar nu ca înainte). Șoferul hârbului n-a vrut în ruptul capului să meargă mai departe de Coșereni, deși, din disperare, oamenii aflați pe drumuri de mai multe zile se ofereau să-i plătească oricât, la negru. Mamaie și-a aruncat traistele pe umăr, ne-a smucit de la locul unei foarte posibile și apropiate încăierări, numărând pe degete, de mai multe ori, satele pe care le aveam de trecut.

Abia dacă lăsasem în urmă doi-trei kilometri din 18 și ne simțeam deja ispitite de o ușoară grijă și un început de descurajare. Ne odihneam tăcute pe băncuța de la intrarea într-o gospodărie, când din troiene s-a ivit izbăvitoarea cabină roșie a unui tractor. Ne-a izbăvit, cu hurducăieli dureroase, într-un iz acru de ceapă și țigări fără filtru, de următorii zece kilometri și, mai ales, de vastele întinderi țigănești de la Borănești.

Ațipisem, înmuiată de fierbințeala unei sobe, și am crezut parte dintr-un vis febra plecării care o cuprinsese brusc pe mamaie, dând slavă lui Dumnezeu pentru cum „știe El să le aranjeze pe toate”. I-am mulțumit călduros preamilostivei văduve din Bărcănești care ne preluase din ger, oferindu-ne un loc la gura sobei, și ne-am înghesuit într-un Aro înzăpezit și deszăpezit la câțiva metri de casa pe care tocmai o părăsisem. Sub privirile îngăduitoare ale unor tovarăși, îmblăniți până-n dinți, mamaie și șoferul, descoperit a fi băiat de la noi din sat, au descurcat crengile unui complicat arbore genealogic, identificând niște firave rămurele comune. Când ne-a văzut intrând pe poartă, tataie și-a făcut cruce. A sărutat apăsat icoanele, învrednicind-o pe mamaie cu singurul compliment pe care i-l permitea firea arțăgoasă „fă, Mio, fă, tu nu ești sănătoasă!”.

Minunile părintelui Isaia

 Drumul care leagă comuna Axintele de comuna Axintele, respectiv de o bucățică de-a sa zvârlită într-un pustiu de Bărăgan, satul Horia, îți dumică măruntaiele. Vreo zece kilometri, pe parcursul cărora afli că praful gros de câmpie are, ca și oamenii locului, o foame nestâmpărată sub imperiul căreia a înfulecat mare parte din pietrișul presărat nu cu multă vreme în urmă. În vremuri mai complicate, în care frumusețea avea strălucire iar zăpada ajungea până sub streașină, pe aici ieșeau oamenii din vale, de la Axintele, la șoseaua dinspre Lehliu, când vânturile turbate mutau troienele din luncă în mijlocul jerpelitului drum spre Coșereni. Acum, în democrație, primarii bagă plugurile căci au și dânșii treburi care-i poartă mai toată ziua pe la București. Dar n-avem noi acum treabă în direcția aia, căci noi mergem, după cum am zis, spre Horia.

Mama privea afară deși prin tencuiala de praf lipită de geamurile mașinii nu se zărea cine știe ce. Trecutul se vedea însă cum nu se poate mai bine. Tânără, plăcută sub aspect fizic, proaspăt înscrisă la o școală de meserii din București, mama se întorcea acasă în prima vacanța de iarnă, la brațul fratelui mai mare, student la Teologie. „Ningea continuu de câteva zile. Rata n-a putut să treacă de Horia, așa că am luat-o pe jos împreună cu câțiva oameni din sat. Era un viscol de nu vedeai la doi metri. Înțepenisem de frig și mergeam greu prin zăpada până la genunchi. Steluș mă zorea mereu să nu ne rupem de ceilalți, că era pericol să ne atace lupii. Când vedea că încetinesc, mă păcălea că am ajuns pe muchia dealului și că se vede satul. Atunci parcă mai prindeam putere, dar iar îmi amorțeau picioarele. Mai greu a fost când am început să nu mai văd, de la acele de gheață pe care viscolul mi le băga în ochi. După un timp i-am zis: nene, nu mai pot. Lasă-mă aici și du-te după ai noștri. Dar abia cred că trecusem de jumătatea drumului. Dacă m-ar fi lăsat, nu cred că m-ar mai fi găsit în viață. Poate m-ar fi mâncat lupii…cine știe? El a început atunci să plângă, să mă roage, să-mi amintească de nebuniile făcute împreună, să-mi vorbească de tinerețea care nici nu-mi începuse și de câte lucruri frumoase aveau să mi se întâmple. Așa era el: știa să vorbească frumos. Și m-a dus așa cu vorba până prin dreptul primelor case, chiar sub deal. Acolo m-am prăbușit. Iar el a zburat spre casă –mă întreb și în ziua de azi de unde o fi avut atâta putere, el, care era delicat și firav, și bolnăvicios, și fandosit. Au venit și m-au luat cu căruța. Iar mama a pus pe mine toate plăpumile din casă, sticle cu apă caldă, a făcut zi și noapte focul în sobă, mi-a dat oale întregi de ceaiuri fierbinți, dar tot nu reușeam să mă încălzesc. Și nici vederea nu-mi revenise. Am zăcut vreo două zile.” Și lăcrimează ca de fiecare dată când povestește despre această mare cumpănă a vieții ei.

***

Din hârtop în hârtop, învăluiți în praf și-n amintiri, am ajuns la schitul părintelui Isaia, văzător cu duhul și autorul singurelor minuni omologate de scepticismul local. Un vânt răcoritor prinse a ne mângâia spinările încinse. Se unduia păpușoiul de dincolo de gardurile schitului iar foșnetul frunzelor aproape uscate ajungea până la noi ca niște șoapte neclare. Și se înfoia părul de la născare crescut în voia lui pe gambele vecinei noastre, tanti Rădița, pe care numai necazurile și nevoia de a cerceta viitorul o așezaseră cuminte pe singurul loc rămas liber din mașina noastră.  

Ne-am orientat către băncuța de sub un nuc a cărui umbră generoasă domolea nădușeala a două credincioase venite cu taxiul de la București. Se programaseră telefonic, așa cum procedaseră anterior de vreo trei ori, dar au liniștit uitătura aspră a maică-mii, care și începuse să-mi reproșeze telepatic „vezi, ți-am zis eu să sunăm înainte”, asigurând-o că părintele nu întoarce pe nimeni din drum.

Trecuse mai bine de o oră de când părintele prorocea, în bisericuța lambrisată, pentru două surori și-un cumnat. Femeile adunate sub nuc depășiseră faza tatonărilor și vorbeau degajate despre încercările vieții, nominalizau locuri bune de închinăciune din București și de aiurea, evaluând harul unor preoți celebri. Mama strecura din când în când, cu naivitate admirabil simulată, câte o curiozitate la adresa părintelui Isaia, pe care cele două credincioase venite cu taxiul de la București se grăbeau s-o satisfacă, mai ales că amintise, așa în treacăt, de o cunoștință mai veche de la Antim, Vicențiu Ploieșteanu (ajuns între timp preasfințit și superior al părintelui Isaia). Astfel, am aflat vârsta exactă a călugărului (vreo patruzeci și ceva), care recent se apucase să aprofundeze și teologia ortodoxă, devenind student al facultății de profil din București. Nu e tocmai preot, dar are dezlegare de la preasfințit pentru slujbe, ne-au edificat aceleași binevoitoare doamne. Mă simțeam chiar bine, mai ales că descoperisem alături un paraclis cu fotolii uzate, dar comode în care mă lăsam pradă unei moleșeli periculoase care mă depărta de sporovăiala șoptită de afară până spre marginea viselor. Și când vocile se stingeau, mă scuturam și treceam iute granița înapoi de teamă c-aș fi putut periclita, cu vreun sforăit zgomotos, evlavia pe care maică-mea se muncea s-o exprime.

Dialogul tulburat de hotărârea părintelui de a se odihni o vreme, după rezolvarea celor două surori și a cumnatului lor, a fost refăcut cu entuziasm. Una din doamnele venite cu taxiul de la București, mai brunetă, mai zâmbăreață, m-a invitat la o plimbare prin curtea schitului. ”Doamna cu care am venit e cam nebună”, mi-a dezvăluit ea, făcând referire la agresivitatea cu care colega sa de taxi frânsese intervenția mea neinspirată într-o discuție înștiințându-mă că nu există „alte religii”. Și tot cu doamna la braț am contemplat micile activități gospodărești care amăgeau monotonia unei după-amiezi interminabile (cum sunt mai toate după-amiezile de vară la câmpie). Un băiețandru firav direcționa amical trei capre spre cele câteva smocuri de iarbă din curtea schitului și tot el ațâța focul sub un ceaun uriaș în care bolborosea o lavă roșiatică. Din când în când, o tânără cu fusta până-n pământ și cu capul acoperit ieșea din bucătărie, cerceta lava din ochi și o învârtea cu un linguroi. Ceva mai departe, niște bărbați măsurau cu privirea zidul unei construcții abia începute, nu chiar la boloboc.

Învinse de oboseală, credincioasele venite cu taxiul de la București s-au retras în paraclis unde au murmurat rugăciuni și au intonat pricesne, răsplătite de audiență cu zâmbete pline de înțelegere. Mă gândeam că dacă și maică-mii îi vine (iar) cheful să orăcăie șlagărul bisericesc „Sub o salcie pletoasă”, simulez o convorbire telefonică și părăsesc incinta. Revenirea părintelui a întrerupt însă momentul artistic, la care tanti Rădița participase cu capul căzut pe generosul umăr al maică-mii.

***

A hotărât să mute locul de ascultare și prorocire din bisericuța încinsă la aer curat, în spatele chioșcului cu suveniruri. Am urmat imediat după cele două credincioase venite cu taxiul de la București, cărora părintele le-a cercetat rapid viitorul, oferindu-le soluții mulțumitoare spre rezolvarea necazurilor. Cel puțin așa mi-a șușotit doamna zâmbăreață. Fusesem sfătuite să ne trecem prenumele pe o bucățică de hârtie. Puteam să scriem și numele unor persoane care nu erau de față, că oricum părintele știe care al cui este. Le-am trecut doar pe ale noastre. Era aproape noapte când mama a recitat introducerea pregătită de acasă. Părintele o asculta cu capul plecat. Și-l ridica din când în când doar pentru a răspunde la mobil. Programările curgeau. La fel și vorbele maică-mii, căci îi era frică că dacă se întrerupe, rătăcește vreo virgulă și se alege praful. În cele din urmă au tăcut amândoi. Mama a încercat să-l impulsioneze „Ce ziceți, părinte?”. Buzele cărnoase s-au lățit într-un zâmbet iar răspunsul a venit șoptit, ca un secret. Un secret pe care mama îl cunoștea și de bună seamă că-l cercetase deja dacă ar fi să judec după dezamăgirea care i-a stins obrajii aprinși de emoție și speranță.

Ochii depărtați și-au îndreptat apoi spre mine pleoapele pe jumătate căzute. Nu s-a descurajat după ce a aflat că nu sunt nici Alexandra (fetița mea), nici Ancuța (soră-mea). Și nici după ce i-am mărturisit că nu mă preocupă viitorul. Dimpotrivă. A turuit vrute și nevrute, ne-a pus răbdarea la grea încercare lungind peste măsură epopeea unei vaci furate, urmată de istoria unei drujbe rătăcite de proprietarul ei, e drept, ceva mai scurtă. Cazuri rezolvate, bineînțeles. Nu s-a întrerupt nici când fetița mea a început să caște zgomotos și nici când agitația interioară a maică-mii prinsese din nou glas – ”Și mie nu-mi mai ziceți nimic, părinte? Că doar d-asta am venit…”. A tăcut brusc, bărbia i-a căzut în piept iar mâinile i s-au împreunat în poala sutanei. Părea că ațipise, doborât de propriul delir. S-a scuturat și, privindu-mă direct în ochi pentru a desluși probabil efectul, a pronunțat revelația serii „Sunteți ziaristă”. Cea mai fericită a fost fetița mea, Alexandra, care aplauda și repeta „A ghicit, a ghicit!”. N-am împărtășit entuziasmul copilului, dar am lăudat precizia deconspirării și am apreciat-o ca fiind o treabă care ține mai cu seamă de trecut sau, cine știe, poate de viitor, în niciun caz de prezent. Venisem nu în acestă calitate, pe care, de altfel, nu știu dacă o voi mai exercita vreodată, ci ca șofer al unor femei cu frică de Dumnezeu. I-a sunat din nou telefonul și, pentru că ne legau deja atâtea destăinuiri, ne-a dezvăluit că vorbise cu șeful de post care nășea în ziua următoare. Ne-a mai povestit cum a reușit să demaște niște reporteri de televiziune veniți cu camera ascunsă, ne-a împărtășit din planurile sale, ne-a indicat locul unei viitoare grandioase biserici, năucindu-ne în continuare cu informații greu de asimilat. Mi-era așa milă de tanti Rădița căreia, în chinurile interminabilei așteptări, i se strâmbase fața. I-am spus că o așteptăm la mașină. Ne-am luat rămas bun de la doamnele venite cu taxiul de la București, care bântuiau întunericul din curtea schitului. Am poposit la mașină cam în același timp cu părintele Isaia, urmat de umbra vizibil nesatisfăcută a lui tanti Rădița. Pe unde venise și mai ales de ce, habar n-am. A cercetat autoturismul, a scuturat din mână un la revedere și a rămas în mijlocul drumului, înnegrit de noapte și de praf. Prima curbă la stânga l-a scos definitiv din oglinzile retrovizoare.

Mai aveam doar vreo doi-trei kilometri. Mergeam în liniște, cu copilul adormit pe bancheta din spate. Aproape că uitasem cum se vorbește când din razele unor girofaruri ce feliau bezna s-a desprins o siluetă în uniformă de polițist. A vrut să lectureze toate documentele, inclusiv asigurarea obligatorie. Mi-a spus că noaptea, mai ales, circulă tot felul de indivizi dubioși, fără acte. (Mai umblasem pe drumul ăsta de vreo șase-șapte ori și nu întâlnisem nici măcar ziua pietoni sau vehicule.)

Nici până astăzi n-am înțeles ce a fost cu arătarea aia stranie căutând contravenienți pe drumuri neumblate, când șoseaua județeană e plină – ziua în amiaza mare – de țigani fără permis care îngrozesc grădinile de zarzavaturi, cămările și cotinețele unor băbuțe mai izolate. Poate părintele Isaia o fi vorbit din nou la telefon…

Vara trecută

Femei cu merite deosebite

Vânturile năprasnice, ploile torențiale, zăpezile colosale, soarele ucigător au produs catastrofe planetare, dar nu au reușit să clintească nici măcar milimetric rezistența celor mai faimoase speculante din istoria Cotrocenilor. Căci nu s-a inventat stihie care să le zdruncine zâmbetul onctuos, privirea ademenitoare și afecțiunea comercială. Tocmai de aceea apariția unor subtilități ca piața de trei zile de la Academia Militare sau metamorfozarea Nic-ului într-un supermarket giugiuc nu a făcut decât să stimuleze reinventarea prietenoaselor doamne. Femeile astea merită un premiu special. Pentru statornicie, pentru anduranță, pentru că știu să dea zilnic noi și noi definiții crizei economice. Pentru că trotuarul pe care își așază marfa e mai deștept decât computerului unui director de bancă și mai informat decât toți miniștrii de finanțe din UE.

În vremuri mai poetice le-am mai dedicate câteva rânduri. Vi le ofer mai jos. Doream să spun atunci că pe cât de atașate sentimental, până spre libidinoșenie, erau de stimabilii clienți pe atât de pasional se urau între ele. Dincolo de această ură, cu timpul aveam să constat că sunt personaje complexe, firi curajoase, convingătoare, reușind mereu să aibă cele mai scumpe clementine, banane, prune, salate etc.

 2010, iarna. Iar s-au certat cele patru precupețe din Piața Cotroceni. Vremea câinoasă le-a ținut câteva zile departe de tarabe și unele de altele. Reîntalnirea a fost ca un taifun. S-au blestemat, s-au jurat pe copii, pe sănătate, și-au trimis organele să le cerceteze la autorizații. A venit și poliția. Trecatorii s-au oprit în loc și au plecat mai departe scuturând din cap. O lume întreagă cunoaște rivalitatea lor mioritică. O știu și eu. Mi-a zis-o tanti R astă vară și din nou acum câteva zile când mi-a dat țelină, morcovi și o legatură de leuștean uscat (bonus) direct din portbagaj. Celelalte trei o dușmănesc pentru că are vânzare, clienții stabili și nu prea se întamplă să rămână cu marfă. Toate sunt speculante, dar tanti vrajește mai artistic cuconetul apretat de Cotroceni. Are și dovleac dat pe răzătoare special pentru “niște fete de la ProTv”, borcănașe cu hrean pus cu mâna ei, ardei iuți, sfeclă roșie, suc de roșii, mere dulci, prune uscate iar tarabele ei au miros proaspăt de gradină românească, nu arome  de sere turcești. Iți aduce și murături dacă vrei, mălai de țară, ouă de găină nestresată, vin curat, țuică “o bunătate”, numai să-i spui din timp. Și apoi e femeie simplă, deschisă, vorbește cu lumea despre necazurile ei, se vaită că o dor încheieturile, capul și inima. Farmacistele de spițeria de alături îi sunt ca niște fiice, îi cunosc toate junghiurile și-i dau buline, fără rețetă, pentru fiecare durere în parte.

 În schimb, dușmancele ei sunt cam mironosițe. Stau aliniate pe trotuar, întronate în scaune din plastic care se opintesc să le cuprindă taliile imperiale. Ochiul le e mereu la pânda. Dacă ți-au agățat un fir de gând, ești pierdut. Intuiesc exact ce te framantă și te dezbracă în văzul tuturor. O ceapă? O țelină? Un morcovior? O sălățică? O portocală? Ce mai face fetița? Domnu’ e bine? Sunt confidentele unor domni trecuți de prima tinerețe și strunesc militărește cohortele de cerșetori ce orbitează dezorganizat prin mulțime. Uneori sunt caritabile și dau de pomană când li se rupe sufletul de mila vreunui amărât. Cu mușterii vechi fac adesea exces de generozitate: “12 lei, dar dați-mi 10”. Și mai că nu-ți dau peste mână dacă, distrat sau grăbit, pui pe cântar o legumă ofilită sau un fruct pricăjit, sub nivelul tău de client ales. “Nu vedeți că nu e bun?! Luați-l p’ăsta. Ia uitați ce frumos e!”. Recunosc, din când în când, “traduc” discret amiciția care mă leagă de tanti și mă aprovizionez cu citrice de la concurență. Lidera grupului nu pierde ocazia să se intereseze: “Cu ce vă păcălește aia? Vă zice ca sunt de la ea din gradină? Minte, dă-o dracului! Le cumpără și ea tot de la țărani”. Mi-e frică să le contrazic. Prefer o ieșire discretă din scenă.

Când oamenii visează

Într-o dimineață, cu vreo trei ore înainte de răsărit. Orașul pare complet absorbit de ultimele vise prin care umblă taxiuri fantomatice, somnambule, fără pasageri și poate fără șoferi. Și eu, prin aceleași vise, cărând povara unui somn cleios care se lipește de perne, se agață de periuța uscată, zvâcnește la primul contact dureros cu apa, refuzând amăgirea unei cafele. Cocoașa de somn mă gheboșează deasupra volanului înghețat care adâncește senzația de amorțeală. Nu-mi amintesc drumul cu liftul. Am ațipit pesemne și din căldura bucătăriei m-am trezit direct în răceala mașinii.

Alunec prin acest întuneric cu umbre neclare, contururi neterminate, cu insule luminoase în care părțile trupului disparate de beznă fuzionează temporar. Pe traseul Panduri – Știrbei Vodă – Ateneu – Rosetti – Moșilor – Colentina semafoarele pactizează cu gerul, somnul și alți demoni matinali. Un roșu intens îți zgârie ochii și te aruncă din nou în brațele primitoare ale frigului care îți mângâie ceafa cu delicatețea curentului electric. Trec agale și primele spectre metalice ale reatebeului la geamurile cărora se profilează câteva mogâldețe fără trăsături. O limuzină jucăușă mă acompaniază o vreme. E când pe stânga, când pe dreapta, când mult în față, când hăt îndărăt. Apoi se topește într-un întuneric de stradă. Cofeina se activează abia la ieșirea din oraș, pe la o benzinărie pustie, bântuită doar de aroganța insomniacă a unui angajat cu cozoroc.

Pe sensul opus, un zid mișcător de tiruri înmoaie șoseaua. E o senzație să fii neînsemnat și iute printre atâția giganți indiferenți. În afara zonelor locuite, când zidul de tiruri se întrerupe, parapetele de beznă îngustează șoseaua, modifică traseul și dău amploare curbelor. Totul pare identic și parcă te apropii de localități depășite deja, și parcă auzi la radio aceleași lălăiturile de mai devreme, și parcă a fost deja 4.30. Și -7 grade? De ce sunt -7 grade când mai devreme erau -2? Cum de s-a făcut și mai frig? Și nu tăiasem oare bretonul care acum mă supără mai tare decât luminile ce vin din sensul opus?

Dar toate astea sunt în afara mea. Înăuntrul meu sunt doar gânduri. Gânduri pe care adesea le scriu tot în gând. Și nu pun niciodată semne de punctuație în aceste texte, ceva mai numeroase decât restul. Nici măcar o virgulă nu pun. De aia probabil nu le mai găsesc apoi. Scriu repede și frumos mai ales în drum spre țară, pe dn2. Între Sinești și Movilița scriu cel mai mult. Nu știu de ce curbele alea în câmp deschis mă ațâță. Scriu și când mă cocoț să șterg praful de pe rafturile înalte. Scriu sus, aproape de tavan, de unde textele nu mai coboară niciodată. O dată am lovit o sticluță cu parfum iar dopul a sărit la câțiva metri. Până să mă decid să-l recuperez aveam deja aproape 3000 de semne.

Ultimele rânduri le mâzgălesc la Coșereni, după crucile soților Aldea Teodorovici, înainte să fac dreapta. Îmi holbez farurile cât pot și încerc să mă strecor fără să tulbur câinii care mișuna cu priviri sticloase prin bălăriile de pe marginea drumului. Și merg tot mai încet ca să-i dau răgaz pisicii zgribulite să traverseze dintr-un boschet într-altul. Niciun om, nicio mașină. Doar stele, multe stele tot mai clare, tot mai aproape. Câte una mai prietenoasă coboară și se așază în dreptul unui felinar și mă ghidează prin întunericul încă gros. Iarna, steluțele stradale se sting, pare-mi-se, pe la șase. Și iată un mic paradox care prinde a mă frământa la câteva minute după ora 5: cum poate un drum de țară să fie mai luminat decât un drum național? Păi ăsta-i farmecul Bărăganului! Căci și eu am lângă casă un ditamai dealul…

Iarba izlazului cu un singur plop e înțepenită într-o crustă argintată iar gerul îți încorsetează toate oasele. Blana cățeilor e umedă, puțin rece. Emoția revederii e-n respirația fierbinte, în pipăiala mută, înfrigurată, în nemișcarea în care vor aștepta până la ziuă, ghemuind preșurile de la intrare și privind chiorâș spre cușcă. Visele oamenilor încep să se tulbure. Trece prima mașină și se înfiripă primul cântat tremurat de cocoș. Eu sorb din cafeaua fierbinte și încep să visez…

Un caz de epilepsie

Mi s-a părut că a picat din cer. Mă rog, din cerul metalic al Carrefour Orhideea. În dreptul casei cu numărul trei, unde coada se micșorase brusc după ce o matahală ursuză a lăsat-o pe maică-sa să achite cele 300 de produse din meniul zilnic, grohăind că o așteaptă la taxi.

Îmi savuram extazul de a fi urcat primul produs pe banda plimbăreață, așa că nu m-am dumirit imediat ce e cu insul lungit în poziția înotătorului de craul, cu fața-n jos, ușor întoarsă într-o parte, cu o mână pe lângă corp și cealaltă întinsă în față. Abia când m-a întrebat fetița mea, smucindu-mi mâneca de la geacă – „De ce tremură? De ce tremură? ” – am remarcat că bietul om înota în propriile convulsii. Tremura atât de tare, cu tot cu petiți beurrii și Snickersul început din mână, încât trupul convulsionat părea că înaintează.

N-a apucat rockerița tomnatică de lângă mine să zică a treia oară „e epileptic, e epileptic”, că o armată de specialiști a năvălit asupra nefericitului. Unul i-a strâns degetul mic, altul i-a tras șapca de pe cap și i-a băgat-o în gură ca să prevină pesemne înghițirea limbii, iar un septuagenar cu pălărie și eșarfă a executat o fandare, pentru a-l închina de trei ori. „Zi, domle, și Tatăl Nostru”, l-a impulsionat o doamnă cu batic. Dar exorciștii de hypermarket au personalitatea lor care nu poate fi manipulată după bunul plac al oricărei pupătoare de moaște, așa că implicarea lui s-a isprăvit c-un „Apără Dumnezeule, mântuiește și binecuvântează…” răstit. Pacientul nu dădea însă semne de ameliorare.

Am fi rămas probabil prizonierii acelui patetism candid, dacă n-ar fi fost intervenția a doi domni înalți, dotați cu trenciuri, savoare oarecum mondenă și mai ales cu simț practic. Priveam uluiți grația cu care se sincronizau cei doi (nu cred că mai „lucraseră” vreodată împreună) și aproape că pacientul nu mai pasiona pe nimeni. Unul a apelat serviciul de urgență iar celălalt l-a întrebat pe „epileptic” – cine ar fi crezut că acesta (mai) era conștient???? – de ce suferă. O voce tenebroasă a silabisit: Diiiaaaaabeeeettttt. „Diiiiiaaaabeeeeet…”, am behăit și noi, publicul, loviți de dumerire și ușurare în același timp. Habar n-am de ce ne simțeam așa.

SMURD a ajuns în 6-7 minute, dar am zărit, prin pădurea de picioare de care era înconjurat, că bolnavul își revenise. Ședea în fund și privea buimac în jur.

Un fior de compasiune m-a străbătut și pentru mama matahalei care, din cauza unei agende fără cod de bare, rămăsese să-și ispășească penitența lângă casa de marcat, implorând-o din când în când pe casieriță „domnișoara, vă rog, vă rooooog, haideți mai repede că mă așteaptă copilul la taxi”.

PS Păi, ce voiam, de fapt, să spun e că am fost martor ocular (dar cel mai bine am văzut prin ochii fetiței mele) la un caz de solidaritate, în țara asta pe care nimeni n-o mai vrea de țară.

O mare republicană într-un parc micuț

Mi-a rămas în arhivă una din cele mai grandioase picturi ale acestei toamne. Toate culorile pământului înghesuite într-un părculeț de câțiva metri pătrați, al cărui teritoriu meschin stârnește adesea aversiuni patologice. Nu cred să fi văzut priviri care să se înfrunte cu mai multă ură ca ale oamenilor cu câini și oamenilor fără câini, dar cu copii mici care așază în formițe nisip cu…uroculturi și coproculturi, cum s-ar revolta Silviu Alupei pe la Otv.

Mă rog, în ziua aia, ca printr-o minune, cele două facțiuni erau slab reprezentate. Doar un copil isterizat într-un căruț full option plimbat de colo-colo de o bonă ușor melancolică și o doamnă cu dalmațian și cu oarece notorietate locală. Celebritatea nu are nicio legătură cu bietul animal, simpatic și binecrescut, ci cu straniile apariții ale distinsei în ținute emo, asortate cu coafuri grandioase care gheboșează fragilitatea adolescentină a unui trup emaciat de regimuri disociate și aerobic. Din păcate, în ciuda tinereții vestimentare, tenul agresiv ridat trădează posibilitatea ca distinsa doamnă să-și mănânce pensioara binemeritată de o perioadă bunicică de timp.

În rest, o tihnă care fortifica sistemul imunitar. Doi-trei elevi cu turul căzut se înjurau fără prea mare tragere de inimă, câteva fetițe bretonate butonau cuminți telefonele mobile și se imaginau staruri Disney Chanel (gen Selena Gomez, Zendaya, Bridgit Mendler, Miley Cyrus, etc), în vreme ce bunicii ascunși la umbra ghiozdanelor umflate mai ceva ca valizele de concediu iscodeau zadarnic aleile în speranța apariției izbăvitoare a unui partener de plictis.

În fața mea, ușor mai la dreapta, se răsucea ceafa amplă a domnului C., ale cărei cute devoalau iritarea provocată de neputința de a se conversa cu doamna necunoscută care i se alăturase pe bancă. Priveam cu satisfacție freamătul cutelor, cu gândul la o vară ceva mai îndepărtată când, dintr-o politețe nătângă, combinată cu o doză de masochism, am devenit depozitara celor mai agasante amintiri despre orașul Victoria unde fusese detașat, în urmă cu juma de secol, ca tânăr inginer la proaspăt înființata uzină chimică.

Pe când mă lăsam încălzită de această plăcere dezbrăcată de orice urmă de respect și de-o rază mai viguroasă care-mi gâdila o ureche, văd că mogâldeața cafenie ivită într-un capăt de alee iese vijelios din umbra ultimelor frunze, proptindu-se între mine și ceafa care mai avea atâtea să-mi comunice. Două clipe mai târziu, un Spiderman scorojit, călărind un geamantan școlar de culoarea plumbului, a aterizat zgomotos în imediata mea apropiere. ”Te pupă mama”. Și pieptul amplu al doamnei (pe care o știu nu doar ca bunică responsabilă, ci și ca fostă pianistă, cititoare de romane bune, salariată MApN, proprietareasă de vilă, actualmente posesoare de garsonieră și casă cu aplecătoare pe lângă Mitropolie și mai ales de păreri ferme) a intrat direct în subiect: ”Lumea asta e de-a dreptul tâmpită! Cum să spui că ai încredere în rege? Cum să spui așa ceva?!”. ”Eu cred că, să știți că…” Firește, începutul meu cețos îi sporește elanul: „Cum, domnule, cum? Păi dacă în ultimii cincizeci de ani n-ai trăit nicio zi sub rege, cum poți să zici că ai încredere în el? De unde încrederea asta?” „Știu, de fapt, am citit…” „Hai, lasă-mă cu cititul ăsta, că de citit am citit și eu. Ce io n-am citit?! Altceva nu înțeleg – cum poți să spui că ai încredere în ceva despre care habar n-ai. Păi ați trăit voi sub rege? Păi știți voi cum a fost? Că io știu! S-au îmbogățit pe spinarea nostră, și-au făcut palate, apoi și-au pus coada pe spinare și ne-au lăsat să ne omorâm între noi! Ce ne trebuia nouă rege străin?! Trebuia să rămână Cuza, să ne conducă un român de-al nostru!”. Am capitulat în fața tăvălugului retoric. Într-o scurtă pauză, pe care distinsa și-o acordase pentru dregerea vocii și orânduirea nenumăratelor informații pe care le revărsa asupra-mi, am remarcat cu coada ochiului că venerabila ceafă își relaxase cutele și se apropiase, aproape obscen, de o altă ceafă care încremenise ascultând povestea unui mic oraș de la poalele Făgărașilor.

Oameni și șerpi. Trei rațe fără aripi și un cal vorbitor

Prima oară a trecut ca o iluzie peste pământul uscat al potecii dinspre nașa Stela, s-a prelins printr-o gaură de gard cu o asemenea viteză, că nici n-am apucat să-l introducem în baza noastră de spaime. Aproape îl uitasem când a apărut din nou. Se răsfăța prin praful încins al grădinii, ondulându-se distrat, strângându-se și desfășurându-se la mai puțin de doi metri de casă. Molfăia un pui de broască când am început să tropăim, să ne ciocnim unele de altele, să vorbim deodată, să…. ”Adu furcoiul! Lasă furca! Vino cu grebla! Adu altceva, că nu e bună grebla!”. În cele din urmă m-am surprins trăgând după mine o sapă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume, și niște picioare petrificate, cântărind sute de kilograme fiecare.

Încolțit, zăpăcit de mobilizarea haotică, balaurul de Bărăgan s-a refugiat sub o viță de vie, crescută anapoda în mijlocul grădinii. Din locul în care mă aflam nu se mai zărea și am început să sper că, în câteva clipe, cineva avea să-mi confirme că fusese doar o vedenie, un fir mai gros de iarbă ridicat de vânt sau cel mult o șopârlă. Dar mi s-a indicat, fără echivoc, ascunzișul fiarei: „Uite-o, uite-o! E acolo! Dă-i cu sapa!”. Atunci m-am pomenit zbierând cu o voce care nu mai era a mea. Daneeeee, Daneeeee, Daneeeeeee, zbiera vocea. Și vocea nu s-a mai oprit decât atunci când Dan, vecinul, a smuls, din cele mai încleștate mâini de pe planetă, cea mai grea și mai inutilă sapă din lume. A tăiat reptila în trei bucăți, milimetric egale. A tăiat simplu, precis, fără implicații emoționale. A făcut ochii mari și s-a scărpina sub șapca transpirată doar când a văzut că șarpele avea fălcile umflate de abdomenul unei broaște cu picioarele inferioare ieșind țepene, din gura încă vie, asemeni unor celebre mustăți suprarealiste. „Iată, l-am deranjat de la masă. Lua prânzu, hal dreacu!”. A încărcat balaurul pe o lopată și l-a azvârlit în fundul curții, „că ăsta așa se mișcă, hal dreacu, până la asfințit!”. Noaptea următoare, șarpele s-a plimbat, așa ciopârțit cum era, prin toate visele. Ba cobora din tavan, ba se încolăcea prin colțurile pe unde se strânsese toată bezna unei nopți ce parcă se oprinse-n loc, ba se răsucea pe sub plapumă, ba aluneca pe-un picior de veioză. A plecat abia la prima geană de lumină, spulberat de un cucurigu pițigăiat și răgușit.

Apoi lumea a început să vorbească. Fiecare despre șarpele lui. Oamenii cu cele mai mari solare din istoria comunei Axintele, nea Costel și doamna lui, Nicoleta, au găsit unul încolăcit pe prispă, aproape de ușă. La tanti Fila, nora răposatului nea Vasile Gânfăneanu, celebru asistent medical care dădea vitamine la copii, făcea injecții la cai și îndopa puii de găină cu buline, a fost și mai abitir. Șarpele urcase până-n dreptul unui geam deschis și era gata-gata să se strecoare în casă. Nepoții care se jucau în curte, printre umbrele corcodușilor fără corcodușe, l-au văzut și au țipat „mamaie, mamaie, uite șărchili dă să intre în casă”. Mamaie Fila l-a tăiat cu sapa, deși parcă știa din bătrâni că nu prea e bine să omori șarpele de casă. Când ai însă copchii pe bătătură nu merită să te riști doar pentru o părere bătrânească…

Și bărbatul șchiop al doamnei Lucica, o venetică de la București care crește gâște, găini și multe curci, a tăiat unul gros cât un braț de om și lung de aproape doi metri. Trebuie să fi fost femeie de șarpe, șerpoaică bătrână, a cugetat lumea care mai știa câte ceva despre șerpi. E semn rău, au cobit babele dintr-o margine de islaz. Și n-a mai durat mult și bărbatul șchiop al doamnei Lucica a înnebunit (mai înnebunise el și-n alte veri, când se întovărășise cu bețivii din sat, dar niciodată ca acum). S-a luat cu bățul după copiii care se jucau pe lângă poarta, a dat cu pietre după niște căței de nici de două luni, a înjurat lumea de mamă și a pus toată noaptea manele la defuzor, jucând singur prin curte. A sunat lumea la 112 și tot la 112 a sunat și doamna Lucica învinețită cu bastonul lui de infirm. A venit miliția, a venit și unul din cei trei băieți ai doamnei Lucica iar doamna și-a luat plângând la revedere de la vecinele mai cumsecade, anunțându-le că plecă definitiv – a nu știu câta oară, au comentat apoi vecinele – la București. „Curvo! Îndărăt să nu mai vii, că nu te mai primesc”, a strigat în urma doamnei bărbatul ei cel șchiop. Bastonul de infirm a mai bătut o vreme aerul încărcat de musculițe și s-a așezat apoi împăcat, calm și sigur în țărâna pătată de găinații verzulii ai gâștelor deloc constipate ale doamnei Lucica. S-a liniștit bastonul, s-a liniștit și soțul șchiop al doamnei Lucica. Au plecat apoi, fără grabă, la bufetul Dorinei lui Costel Odică. Au așteptat liniștiți, sub vișin, o sticlă mare, de doi litri.

Și chiar în după-amiaza în care doamna Lucica pleca definitiv la București, cu mașina singurului băiat rămas în țară, cucuveaua a cântat de mai multe ori prin salcâmii din păduricea lui Marian al tușii Didina. Noaptea următoare a plouat cu omizi peste un dud bătrân care nu știe ce sunt dudele și peste micuțul măr văratic de lângă casă care toată vara și-a izbit merele lui grase de acoperișul din tablă. Nu le-a luat omizilor nici două zile să umple mărul cu văluri funeste sub care tocau fără pauze de respirație. Se împuțina, bietul măr, plângeam de mila lui și nu știam ce să-i facem. Apoi l-am văzut, călcând apăsat iarba islazului cu un singur plop, pe nea Costel, omul cu cele mai mari solare din istoria comunei. Venea spre noi ducând în spate un ghiozdan galben, încărcat cu aproape 15 litri de apă și prafuri. A nins cu omizi păroase până seara târziu. Am strâns cu mătura zăpada asta moartă și-am ars-o.

***

Dar cea mai grozavă trăsnaie s-a petrecut mai înainte să plouă cu omizi și cu mult înainte de venirea șerpilor, pe când se dădea grâul la oameni. Dorel, băiatul cel mic al recent răposatului nea Fane Funie, a căzut într-un somn adânc de două zile și două nopți. Trecea lumea pe lângă curtea lui și își făcea cruce văzând calul înțepenit lângă căruța plină ochi. A plouat de a rupt pămîntul, a tunat și a bătut vântul de s-au îndoit copacii, dar animalul nu s-a mișcat de lângă căruță, n-a mâncat, n-a băut, nici n-a dormit iar când s-au apropiat țigăncile ca să fure grâul a început să latre câinește și să vorbească cu glas de om de și-au scos pirandele sufletul din ele fugind, cu fustele răsucite printre picioare, până prin dreptul casei lui Marin al lui Bebeacă. Tot atunci au sărit din bălăriile de pe marginea uliței și cele trei rațe ale lui tanti Sița, bătând aerul cu aripile lor retezate încă de astă-primăvară și zburând până la cablurile electrice și înapoi. Vreo patru ore a fost curentul electric oprit iar Tanti Sița s-a enervat mai rău ca-n alte dăți, înjurând în gura mare: „Le bag în pizda mă-sii dacă mai zboară!”. De la nervii aceia i s-a pus un junghi între coaste care a trecut abia când a ieșit Dorel în curte și s-a întins la soare sătul de atâta somn. „Te bag în pizda mă-tii dacă mai dormi atâta”, i-a strigat tanti Sița peste gard. Dorel a râs cu capul în jos, privindu-și unghiile crescute, dar nu de ce-i zicea tanti Sița, ci de niște vorbe spuse de un cal.

Ciocoleții de Urziceni

În piața de lângă gara orașului Urziceni devii un pic filozof și îți cam piere cheful să mai iei în deșert considerații precum cele care avertizează că într-o zi țiganii vor fi mai numeroși decât românii. Joia, marțea, sâmbăta sau oricând te nimerești pe acolo, majoritari sunt ei. Nu vin să vândă, să caște gura sau să cerșească. Vin la cumpărături.

Le place mai ales miniMAX-ul, un supermarket al cărui nume a ajuns celebru și în rândul mucoșilor de prin satele din jur. Are parcare, cărucioare în care nu bagi fise, dar mai ales Ciocoleți (pufuleți trași în ciocolată), mici la caserolă și o City Pharma. N-ai zice că sunt diferențe vizibile între aceasta din urmă și alte farmacii unde pescuiești de pe raft un antiperspirant, o alifie sau un calciu efervescent pe care le achiți apoi la casă. Poate doar clientela feminină, înghesuită până la contopire în fața celor două farmaciste de serviciu, să fie ceva mai numeroasă. Fiecare își flutură teancul de rețete compensate sau gratuite cu mâini de culoarea migdalelor, fiecare murmură câte ceva și pufăie câte un „aoileo”. Gândești că în timp ce te zgâiești pe la rafturi, în căutarea unui antiperspirant, unei alifii sau poate a unui calciu efervescent, ele se vor fi împuținat. Dar nu reușești să identifici nimic din toate astea și prima cutie pe care o iei de pe raft, la întâmplare, dar cu atenție să nu atingi, să nu răstorni, să nu spargi, etc, e goală. Și următoarea, la fel. Toate sunt goale. Te amuzi sau te îngrozești, depinde cum ți-e felul, de acest sistem anticiordeală și renunți pentru că nici măcar una din femeile cu fuste până la gleznă nu a reușit să-și ia tratamentul.

Afară, în parcare, le așteaptă bărbații în ținute lejere, de shopping: tricouri supraelastice fără mâneci, ridicate deasupra burților balonate de traiul șucar, bermude din fâș și papuci lipăitori cu ață între degete. Reazemă mașini străine cu puradei întronați pe scaunul șoferului, preocupați să învârtă din volan sau să apese butoane ce aruncă pe geamuri vocile plângăcioase ale unor maneliști întregistrați pe la nunți. Portbagajul rămâne deschis, ca nu cumva baxurile cu bere, hârtia igienică, detergenții, pepenii, bananele, hălcile de carne și, bineînțeles, Ciocoleții să se sufoce până vin femeile cu buline de la farmacie. N-au treabă cu nimeni și sfidează orice privire mai insistentă. Se scarpină pe burtă, se curăță într-o ureche sau eliberează zgomotos o nară obturată. Degetul tămăduitor se mută uneori în gură și poate tot el scoate bermuda care alunecă pe unde nu trebuie.

Mulți dintre ei seamănă izbitor cu mulți dintre noi. Au, probabil, permise auto, cărți de identitate, pașapoarte și spirit civic. Mulți dintre ei au votat măcar o dată-n viață și vor merge disciplinați la vot și-n anii care vin. Probabil la fel de disciplinați vor fi și copilașii din comuna Axintele, care azi renunță la școală, după patru, cinci sau șase clase. Și dacă nu vor ști pe cine să pună ștampila, se va găsi vreun binevoitor care să le arate.

Locul unde nu ne mai e frică

Soarele s-a copt pe cer. Și nu e niciun nor pe aproape care să-i astâmpere fierbințeala. Zice lumea din Brătia că porumbul s-a ridicat, în luncă, chiar mai înalt decât un preșcolar. Unii l-au rărit și curățat deja; alții ajung mai greu la săpat, căci picioarele li se înțepenesc în fața unei cârciumi. Pe urmă se înmoaie și nu mai sunt bune de nimic. Vorbesc însă cu obidă despre buruiana mare și deasă ce mai are doar nițel până să înghită culturile. ”Ne-au speriat ploile. În niciun an n-a mai turnat așa. Și cum să intri în grădină când se ia tot pământul de chicere? Daꞌ și ce parcă poți să erbicidezi?! Dai o grămadă de bani pe prafuri și ce te faci dacă vine ploaia?! ”. Se tânguie la umbra răcoroasă a unui vișin și mai cer o bere care să le răcească mințile încălzite de atâtea griji și necazuri. Apoi amuțesc o vreme urmărind din ochi bobocii de gâște care ciugulesc prin iarba din apropiere. ”Ali cui e astea?”

Corcodușele nuꞋs coapte încă, dar multe se strică pe ramuri și cad învinețind pământul. Oamenii oftează, se scărpină sub pălăria împinsă spre ceafă și înghit în sec privind pământul care soarbe țuica lor bună și curată. Nici măcar femeile nu îndrăznesc să se bucure de amarul bărbaților. „Fir-ar a draculi de viață!”

Șoseaua e încinsă ca un fund de tigaie dar, chiar înainte de prăvălia lui Gogu, o luăm la dreapta spre cimitir, prin praful unei ulițe. La început e răcoare că-s nuci înalți cât dealul mic de la marginea satului; pe urmă tot te ajunge soarele și te frige mai ales în moalele capului. Zărim o fâșie din poteca îngustă ce intră pieziș prin mijlocul unei lucerne crescute pe un loc de casă cu gard mic și strâmb. Dar gardul nu se mai vede în spatele corcodușilor răsăriți unii la umbra altora. Portița din lemn putrezit e legată cu sârmă. Numai așa poți să păzești culturile de lăcomia vitelor care, odată scăpate, mănâncă până crapă. Pe oameni nu-i oprește însă nimeni să apuce scurtătura către cimitir. Așa era și-n vreme în care gardul mi-ajungea doar până în dreptul inimii. Pe atunci nu era nici poartă, nici portiță, ci doar un pârleaz pe care-l săream murind de râs, căci tare amuzante mi se păreau mamaie și alaiul ei de babe când se apucau să-și salte fustele neagre deasupra genunchilor de li se vedeau furourile și alte cămăși mai albe ca dinții din gurile care nu le tăceau tot drumul. Se trăgeau reciproc, se sprijineau una de alta și ajungeau pe rând de partea cealaltă. Îmi plăcea să le aud vorbind, tocând tot satul și oprindu-se în loc ca să spuie câte un necaz.

Nea Tudose e suit în clopotnița dintre tei și zbuciumă „cloapetili” care strigă numele unei femei. Genunchii i se îndoaie iar trupul costeliv se opintește trăgând cu putere de frânghia împletită care urnește gigantul răsunător. Limba dinăuntru lovește fierul gros și atunci clopotul le vorbește oamenilor.

Nu e urât în cimitir! Trandafiri cățărători cu crengi pătate de sânge strâng în brațele lor țepoase câteva cruci tăcute, uluite de această atingere parfumată. Ce straniu se înlănțuie viața și moartea sub soarele urzicător! Și crinii sunt înfloriți. Mirosurile lor îmbălsămează aerul abia în adierea răcoroasă a amurgului. Dar cine să mai vie seara prin cimitir?! Florile din primăvară, care pictaseră mormintele în culori atât de vesele, s-au scuturat rând pe rând iar locurile lor au rămas însemnate de câte o tulpină dreaptă și lungă, care se leagănă fără rost în bătaia vânturilor prăfoase venite din luncă. Nici bibilicile isterice, care intrau printr-o gaură de gard și țipau cât le ținea clonțul, nu mai sunt. Poate clocesc sau poate au ațipit pe sub vreo umbră. Și nea Tudose iar smucește frânghia, și iar ne intră în suflet un geamăt prelung. Apoi se face o liniște de auzi până și câinii care latră sub deal. Nea Tudose se așază cuminte pe o băncuță ascunsă sub tei. Are cămașă de culoarea cerului senin și capul acoperit de o pălărie cu o nuanță sau poate două mai decolorată decât iarna trecută. E subțirel, cu ochi ușor adânciți în orbite, dar pielea obrazului îi e curată și întinsă. Își leagănă în aer picioarele și le izbește când și când, scuturând un glod imaginar de pe tălpile gumarilor. La 84 de ani e iute la umblet. Și are vorba clară precum a clopotului pe care-l trage de câte ori se întâmplă o nenorocire în sat. „Dumnezeu s-o ierte! Era bătrână, daꞌ a murit de inimă rea. Într-un an i s-au dus doi băieți. Ăl din urmă nici nu crez să fi împlinit șase luni”.

Teii sălbatici și-au pierdut floarea, dar „ăia bunii abia acum încep să se dășchiză. Să te ții parfum! Uite colea în spatili bisericii. Dar cine poate să le adune floarea?! Că e mai înalți ca turlili…”. E nădușit, puțin livid, dar are chef de vorbă. Din nouă copii câți i s-au născut, doi au murit de prunci. Cel mai mic dintre băieți, născut în 75, „e în echipă. Uite acu trebuie să vie de la fotbal, că a avut meci. Zice că le-a dat patronul câte 20 de milioane, că au bătut în deplasare. Bani frumoși! (…)Nici n-am termenat de cosit trifoiul, că te omoară căldura….E cald, daꞌ încă nici n-a vinit căldura aia mare.”.

Setea usturătoare ne urnește din loc, dar n-apucăm să suim pe o margine de șosea că și vedem un fulger roșu venind direct spre noi. E mașina Poștei care trece ca un gând, stârnind babele ieșite pe la porți. „Iată-l ce mână! A înnebunit cu toții…S-a pus, maică, pe noi să ne omoare!”. Fina Georgeta, care sta la o casă de noi, sprijină și ea un colț de gard, unde e umbra cea mai deasă iar răcoarea vine din mai multe părți. Mă oprește să-mi zică un vis dintr-o noapte, mai înainte să fie furtună și să nu mai poată închide un ochi pân la ziuă. Cică i s-a arătat mamaie și i-a zis că vine în fiecare seară pe acasă. „Di ce mai vii, bre nașă?! Di ce mai bați atâta amar de drum?” „Ca să nu le mai fie frică”, i-ar fi răspuns mamaie. Dar eu deja știam asta. Și nu de prin vise…

Sat Brătia, com. Axintele, județul Ialomița

Brambura sau ce treabă am eu cu un maraton erotic

Am scris un text despre necazul unei prietene. Soțul l-a cerut pentru ziar (Evz), că e poveste, că e exact ce lipsește de acolo, etc. I l-am dat, firește. Acu o săptămână…Și până azi-dimineață nu prea am reușit să pricep de ce nu apare. Uite că acum știu – „Desfrâul” meu trebuia introdus în intestinele chiorăitoare ale unui ”maraton erotic”.

Dar ce tot mă pierd în amănunte?! Concluzia e cât se poate de banală - dacă vrei să faci praf o poveste, dă-o, neică, la zear!  Poftiți la maraton și dacă nu sunteți prea obosiți, aveți un pic mai jos și textul meu (în varianta lui originală):

 Desfrâu la vârful unei companii de telecomunicații

 El, director la o companie de telecomunicații cu sediul în Bulevardul Dimitrie Pompei, la numărul 10A. Ea, o Mihaelă de la juridic, în cadrul aceleiași firme. Căsătoriți amândoi, dar el puțin mai mult. Cu o femeie care îi era iubită din liceu, de la 15 sau poate 14 ani. Cu o femeie căreia, ca și lui, îi este dat de la Dumnezeu să păstreze veșnic pe chip trăsături adolescentine de o frumusețe aparte. Alături de cei doi copii, formau împreună nu o familie, ci un tablou. Un tablou al iubirii care nu numai că nu trece odată cu timpul, ci înflorește și se consolidează și mai mult în ani.

Cu siguranță, tocmai de dragul acestei frumuseți a încercat el de două ori să scape din ițele adulterului care îl reținea multe ore după program. Și tot de atâtea ori s-a încurcat și mai tare. Au făcut terapie de cuplu, și-au reînnoit jurămintele de iubire în Santorini, într-un apus de soare care părea că exorcizase și înecase în apele Mediteranei orice Mihaelă trecută sau viitoare.

Departe de briza mării însă, într-un birou în care predomină mirosul de coli A4 și-n care ventilatorul unui laptop zbârânie când îl apucă, iarna trecută a început să se simtă din nou parfum de femeie. Discret, la început, apoi din ce în ce mai puternic. Puternică a fost însă și soția care nu l-a mai crezut…la psiholog, acolo unde era programat să ajungă într-una din serile trecute, ci l-a căutat exact unde îi spunea intuiția că s-ar afla: la serviciu, muncind, după program, cot la cot cu aceeași Mihaelă. Nădușiți, obosiți, dar nu foarte jenanți de ipostaza neprevăzută de fișa postului în care tocmai fuseseră surprinși.

După ce vreme de aproape doi ani, de dragul copiilor și pentru familia pe care atât de tare și-a dorit-o împreună, a îndurat fără să crâcnească, a tăcut, a iertat, a mai acordat o șansă și apoi încă una, afișând, în ciuda suferinței profunde, mereu același zâmbet cald în fotografiile de cuplu, soția a vorbit…pe Facebook.

Epuizată, răvășită, dar mai ales furioasă, ea și-a povestit drama, și-a mărturisit durerea, furia, sub privirile unor prieteni uluiți (de altfel, cunoștințe vechi și în viața de zi cu zi, colegi de liceu, de facultate, etc), incapabili să proceseze, să asimileze acest anunț uluitor ce se rostogolea spre ei târziu în noapte, prefăcând liniștea de dinaintea somnului într-un vacarm asurzitor.

Cuvintele soției au venit cu intensitatea unei furtuni devastatoare care a spulberat certitudini și a dat încă o dată în vileag urâțenia acestei lumi: „Judecați-ne cât vreți – dar nu uitați să judecați și propriile voastre vieți!!!! Nu sunt naivă, nu mi se întampla “tocmai mie” – NI SE ÎNTÂMPLĂ TUTUROR!!! Și cine tace, RĂU FACE. Asemenea mizerii și iubiri nemuritoare la serviciu sunt PESTE TOT. Închideți ochii la ale altora și alții închid ochii la ale voastre! Și juisați cu toții peste familiile unor copii!!!”; Port încă toate vorbele ei în mine, cuvintele sale s-au amestecat cu gândurile mele și știu câtă dreptate are când spune că „lumea va ajunge exact acolo unde îi permitem noi să ajungă”.